Eu cred că marea problemă a Europei nu este criza economico-financiară în sine, ci propriul vis care o mistuie. Există două feluri în care un vis poate sugruma o viaţă. Primul e cel donquijotesc – nimeni nu crede în visul lui, dar cel care visează îşi pierde minţile visînd, visînd, visînd... Al doilea e chiar cazul Europei de azi – visul se realizează, tot mai mulţi cred în el, din ce în ce mai mulţi simt tentaţia utopiei împlinite şi visul devine normă de gîndire, obsesie, gîndire unică, apoi devine programul unei birocraţii uriaşe care din realizarea acestui vis trăieşte bine şi nu se mai poate opri. Realitatea, însă, se încăpăţînează să existe. Europa este sugrumată acum de propriul ei vis. Şi, mă grăbesc să spun, nu e nimic rău cu visul în sine – pericolul vine din încăpăţînarea obnubilantă cu care e luat drept realitate. Se ştie că orice criză este un amestec de pericol şi oportunitate. Pentru Europa, pericolul acestei crize poate fi văzut nu doar în execuţii bugetare şi indicatori de piaţă financiară, ci, mai ales, în mintea liderilor politici europeni, setată pe o singură direcţie: din ce în ce mai multă integrare. Este deja un clişeu obosit să spui că, pentru orice problemă apare în Europa, soluţia constă în şi mai multă Europă. Poate că o pauză nu ne-ar strica! Poate că un moment de întoarcere spre noi înşine, fiecare european spre ţara lui, ar fi o idee bună. De ce? Pentru că cei mai mulţi europeni trăiesc o mare iluzie: aceea că Europa poate deveni tot mai competitivă, indiferent de starea economiei ţării sale. Sigur, iluzia asta nu o trăiesc nici nemţii, nici francezii, nici britanicii şi, poate, nici italienii. Ei ştiu că economiile lor sînt puternice. Dar mai toţi ceilalţi, şi mai ales cetăţenii din sudul continentului o trăiesc din plin. Şi, dacă realitatea îi contrazice, se înfurie. De teama furiei lor, politicienii preferă să rămînă în aceeaşi i