Îmi este dor de ţara mea. Sunt ipocrită – vor spune unii – , fals sentimentală – alţii – pentru că am ales să o spun astăzi. Îmi iubesc ţara şi nu simt nevoia să fac din acest sentiment un soi de mândrie personală. Însă, mi se pare un lucru absolut normal să ai dreptul, fără a fi aspru criticat de concetăţenii tăi, să îi poţi transmite ţării tale un sincer „La mulţi ani!” (oricum ai alege să o faci).
Îmi este dor de ţara mea. Ţara mea nu este nici preşedintele Băsescu, nici guvernul Boc – ţara mea nu sunt nici câinii fără stăpân, nici gropile din asfalt. Astăzi, ţara mea este poporul român, cu cele bune şi cele rele, cu istoria sa, cu tradiţiile sale, cu imnul său, cu cei tineri şi cei înţelepţi. Deşi tindem să uităm acest lucru, România este poporul român. Nu îmi doresc să conving pe nimeni că este aşa. Aud – din păcate, tot mai des - următoarea afirmaţie : „Ce bine ar fi fost dacă mă năşteam în altă ţară!”. Înţeleg imediat că interlocutorul meu şi-ar fi dorit probabil să fie englez, american, francez, etc. Dar dacă astăzi, 1 decembrie, aţi fi fost un cetăţean al …Somaliei? Un simplu exerciţiu de imaginaţie. Ce face astăzi, 1 decembrie, un somalez?
Poporul somalez nu îşi cântă istoria, nu participă la vreo paradă militară, nu mănâncă fasole cu ciolan – Somalia nu mai are dreptul la istorie, la speranţă; Somalia luptă pentru supravieţuire. Somalia moare de foame şi asta nu îi mai dă nici dreptul, nici obligaţia de a se mai gândi la vreo mândrie naţională. Ultimele provizii de alimente trimise de ONU au ajuns în Mogadishu (capitala) în 28 noiembrie. În aceeaşi zi, şapte copii erau răniţi într-o explozie chiar în drumul spre spitalul Banadir. Duminică (27 noiembrie a.c.) alţi doisprezece oameni mureau, tot în exploziile din Mogadishu. Restul – foametea, atacurile insurgenţilor islamişti sau ale trupelor armate din Kenya – sunt istorie. Poate că
