Regina Maria a României a fost unul dintre aceia care au ţinut coagulată ideea de naţiune română şi visul numit "România Mare". În jurnalele sale, dar şi în "Povestea vieţii mele", Regina a lăsat o uriaşă lecţie de dragoste de ţară, pe care, din când în când, ar trebui să o parcurgem pentru a nu uita de unde suntem ca să ştim încotro ne îndreptăm.
"(…) Şi apoi, deodată, s-a hotărât ziua de 1 Decembrie pentru intrarea noastră în Bucureşti. Credinciosul meu prieten Radu Rosetti venise cu o solie din partea generalului Berthelot, care stăruia să venim cât se poate de curând, căci ne aşteptau trupele aliate, tot atât de nerăbdătoare ca şi poporul nostru, doritori cu toţii să ne pregătească o primire nemaipomenită. Cu sau fără poduri nu trebuia să mai amânăm sosirea. Apoi în ziua de 30 noiembrie plecarăm din Iaşi(...).
Sâmbătă 17/30 noiembrie 1918: În tren, în drum spre Bucureşti! Am pornit în sfârşit la drum spre Bucureşti. Acum doi ani, exact în aceeaşi zi, fugeam din capitala noastră, pribegi, neştiind încotro mergem. Doi ani, dar ce ani! Cât am îndurat, ce grozave întâmplări, câtă suferinţă, câtă disperare! Nădejdea era ca o lumină ce se făcea din ce în ce mai slabă. Şi totuşi, ne agăţam de ea cu înfrigurare. Niciodată nu m-am învoit cu gândul că eram învinşi, ci numai că fusesem trădaţi din pricina prăbuşirii Rusiei. Nenorocoasa şi îndurerata Rusie!
Şi în timpul acestor doi ani, ce muncă, ce strădanie; o sfâşietoare înşirare de nenorociri, o situaţie de un tragic aproape fantastic şi cu sorocul împotriva noastră. Şi totuşi, când privesc înapoi, nu pot să numesc aceşti doi ani, decât ani mari, căci neîncetatele necazuri sileau pe fiecare om să dea ce e mai bun într-însul, iar dacă n-avea nimic de dat se chema că nici nu trăieşte. Pot să numesc aceşti ani chiar binecuvântaţi, căci m-au apropiat de tot de inima poporului meu
