Au existat, acum cîtva timp, discuţii – nici prea intense şi nici prea eficiente – despre introducerea uniformelor în învăţămînt. Vocile – în mare parte ale părinţilor – care susţineau propunerea aveau drept argument faptul că uniforma disciplinează, ajută la formarea unei atitudini mai responsabile faţă de şcoală, îi protejează pe cei care o poartă şi le dezvoltă sentimentul apartenenţei la grup. Uniforma, de asemenea – mai spun susţinătorii ei –, elimină diferenţele sociale date de valoarea hainelor purtate de elevi, şi, odată cu acestea, şi complexele de inferioritate sau tendinţele de a intra în competiţia ţinutelor de firmă, cu etichete zdrobitoare.

Sigur, uniforma ajută, dar nu rezolvă, singură, problemele de disciplină, protecţie, apartenenţă la grup sau inechitate socială. O uniformă se poate transforma lesne într-un simplu accesoriu vestimentar dacă educatorii, părinţii, oamenii Ministerului Educaţiei nu sînt preocupaţi să impună standarde morale şi modele de valoare în educaţia copiilor, reguli de comportament bine definite şi să se impună ei înşişi ca repere de autoritate morală şi profesională impecabilă. Mai apoi, apartenenţa la grup poate să devină o povară dacă grupul şcolar din care faci parte, ca elev, este unul citat în ziare pentru scandaluri sexuale sau pentru „performanţa“ de a nu avea nici un absolvent cu bacalaureatul luat. Şi, nu în ultimul rînd, egalitatea socială, adusă de uniforme, poate deveni un simplu fragment biografic de 4-5 ore pe zi, în viaţa elevului, dacă, în restul timpului, modelele de succes, care i se propun, sînt cele care au garderoba înţesată de branduri costisitoare şi mintea umbrită de ignoranţă.

Vocile care sînt contra adoptării uniformelor le asociază cu normele şcolare rigide impuse de dictatura comunistă, cu pierderea identităţii în masa difuză a colectivului de elevi, cu îngrădirea creativităţii şi a