Am descoperit, în arhiva proprie, un text de acum 14 ani şi mă mir eu însumi de paradoxala lui actualitate. Pe vremea cînd l-am scris, ne străduiam, asudaţi, să îndeplinim criteriile de aderare la UE. Acum sîntem absorbiţi în clubul select la care visam atunci, dar iată că, de această dată, clubul însuşi are probleme de supravieţuire. Cît despre menţionarea din final a Greciei, nu pot să nu fiu mîndru de micul meu dar profetic. Judecaţi şi dvs...

Am fi putut încerca să ne salvăm „prin noi înşine“. Dar e limpede că în lumea de azi, a pieţei comunitare, a „globalizării“, a Internetului, performanţa solitară e o utopie. În plus, cînd spunem „noi înşine“, invocăm o realitate care a devenit vagă şi sărăcăcioasă. Sîntem năpădiţi de inerţii, diletantisme, confuzii şi dezordini greu de transformat, peste noapte, în capital al reconstrucţiei. Alergăm în cerc: ca să ne putem schimba, ar trebui, mai întîi, să ne schimbăm... Pe de altă parte, modelul european spre care tindem vine cu exigenţe şi planificări inflexibile, fără legătură rezonabilă cu punctul în care ne aflăm. Trăim, s-ar zice, sub fatalitatea formelor fără fond. Comprimaţi între indigenţa proprie şi superstandardele apusene, între incompetenţa locală şi hipercompetenţa continentală, încercăm, frustraţi, să salvăm aparenţele. Nu cred că vom reuşi, pentru că ni se cere să facem prea multe lucruri deodată. Imperativul integrării europene nu poate funcţiona simultan cu acela, infinit mai urgent, al supravieţuirii. Noi sîntem în etapa drastică a coşniţei străvezii, a străzii surpate, a closetului sordid şi ni se atrage atenţia că nu acordăm destulă consideraţiune homosexualilor şi propagandei antitabagice. Gîfîim după strictul necesar şi ni se cer mari rafinamente civice. Ne aleargă cîinii în plină Capitală şi sîntem certaţi că nu iubim destul animalele.

DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniv