Cartea de debut a Biancăi Burţa-Cernat se vrea un demers recuperator şi reevaluator, dar nu în sensul răsturnării/ dinamitării canonului literaturii române interbelice, ci al cartografierii zonelor limitrofe ale acestuia.
În preambulul lucrării sale, autoarea precizează de mai multe ori, din precauţie, că scoaterea din uitare a celor opt prozatoare (Ticu Archip, Sanda Movilă, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, Anişoara Odeanu, Cella Serghi, Ioana Postelnicu, Sorana Gurian) nu implică bulversări canonice, iar revalorizarea se întemeiază, principial, pe criterii estetice.
Tot principial, volumul îşi autosubminează însă teza: „abordarea nediscriminatorie, netendenţioasă, care să nu mai izoleze aşa-numita «literatură feminină» în expeditive capitole-ghetou destinate exclusiv autoarelor“ se produce într-o cercetare istorico-literară segregaţ ionistă, destinată exclusiv unor autoare. Deşi polemizează deschis cu „feminismul diferenţei“, deşi interpretarea nu privilegiază diferenţa de gen, Bianca Burţa-Cernat nu se poate sustrage gestului delimitator, enclavizant. Legitimarea critică a literaturii scrise de femei, „ieşirea din ghetou“ nu are şi nu cred că va avea vreodată sorţi de izbândă decât prin „fotografii de grup“ împreună cu bărbaţii-scriitori, fie că e vorba de un decupaj istoricoliterar, fie de un concept critic/ estetic transgresiv (de exemplu, „estetica autenticistă“ ori „intimitatea literară“, umbrele teoretice sub care se pot comenta, deopotrivă, opere literare aparţinând unor autori şi autoare). Discuţia despre marginalitatea/ marginalizarea „literaturii feminine“ este şi ea una complexă. Dincolo de prejudecăţile sexiste, există – observă cercetătoarea – cauze de ordin intern ale acestor „eşecuri exemplare“ („structura de personalitate“ a prozatoarelor examinate) sau de context socialpolitic. Instaurarea comunismului nu a stopat doar eman
