Ocarte foarte densă este Silviu Purcărete sau privirea care înfăţişează (Fundaţia Culturală „Camil Petrescu”, Revista „Teatrul azi”, 2011), unde Oltiţa Cîntec (re)compune portretul interior al unuia dintre cei mai importanţi artişti români contemporani. Maniera de lucru se circumscrie, şi aici, unei paradigme pe care a definit-o, în termeni cît se poate de limpezi, recent, într-un comentariu rezervat romanului Matei Brunul al lui Lucian Dan Teodorovici: „Prototipul criticului rece, care refuză să se lase cuprins de propria afectivitate, mi se pare un clişeu ori, în orice caz, e ceva ce nu mi se potriveşte. Îmi place să mă emoţionez, ca orice spectator, diferenţa dintre mine şi ceilalţi fiind că eu ştiu mai multă teorie teatrală”, scrie Oltiţa Cîntec în „Suplimentul de Cultură” din 29 octombrie 2011. Teoria literaturii vorbea, mai întîi prin Wayne C. Booth, în secolul trecut, despre autorul implicat; astăzi, Oltiţa Cîntec îşi spune spectator implicat. De Silviu Purcărete şi creaţiile sale regizorale, criticul se apropie cu un filtru al emoţiei, dar şi cu o platformă teoretică solidă, trecînd prin toate spaţiile şi ipostazele teatrale spre o fermă scară a valorilor estetice; astfel, Oltiţa Cîntec urmăreşte, se integrează în echipa cu care Silviu Purcărete a lucrat, la Iaşi, Uriaşii munţilor, un spectacol după celebra piesă a lui Pirandello, joacă, devenind, iată, o fantomă pirandelliană, asumîndu-şi, adică, în întregime, relaţia teatrală.

Aventura teatrală din Silviu Purcă- rete sau privirea care înfăţişează începe cu prima zi de şcoală: „Etapa lucrului la o nouă producţie constituie un gen aparte de şcoală, de atelier, fiind asimilabilă, din multe puncte de vedere, unui training intensiv de adaptare a membrilor echipei la un proiect estetic comun”; iar aventura continuă în noua lume care se con-figurează, trecînd prin film şi prin basm, găsind în ludic o ba