România şi-a băgat în cap că e un popor ales. Că trebuie să trăiască ca germanul ori francezul, deşi stă mai mereu pe tuşă.
Bănel Nicoliţă îmi este cel mai drag român. Săptămâna trecută, în vestiarul lui Saint-Étienne, o echipă întreagă, formată din oameni de pe toate continentele, îi striga numele. Cum a ajuns Bănel acolo, în inima Europei?
Cei mai mulţi dintre noi pleacă în viaţă de la zero. Bănel a plecat de la minus. Dintr-o familie de rromi, fără tată, din mizerie. A făcut fiecare pas. Nu a aşteptat de la nimeni ajutor. Nu a avut părinţi bogaţi care să îi plătească maşini, şcoli şi să îi asigure un post călduţ. Nu a primit nimic gratuit de la nimeni. Avea doar propriile picioare, mâini şi un dram de talent. Bănel nu s-a născut cu stea în frunte, cu talent nativ. A alergat! Mai întâi, pe maidanele din Făurei, printre porci şi gunoaie. Mai apoi, pe terenurile desfundate din Brăila. A ajuns la Steaua. Acolo a alergat cât un sat întreg într-o viaţă. Nu şi-a făcut tatuaje, nu a umblat după piţipoance, nu a rupt cluburile. În timp ce generaţia lui Mutu rupea mesele prin baruri, Bănel alerga.
A devenit omul de care râde o ţară întreagă. L-am făcut personaj de glume proaste. Patronul l-a umilit. Publicul de pe stadioane l-a umilit cu banane şi înjurături de giboni scăpaţi din cuşti. Bănel a tăcut şi a alergat. Şi a lăsat o ţară întreagă în urmă. Aşa a ajuns la Saint-Étienne. Acolo unde face ceea ce ştie mai bine. Aleargă. Unde? După viaţa lui. După visele lui. Pe drumul lui. Pentru ce? La început, pentru o casă de cărămidă pe care i-a dăruit-o mamei lui. Mai apoi, pentru fraţii lui pe care i-a îmbrăcat. La urmă, pentru el.
România a plecat la fel ca Bănel. De la minus. Mult minus. Cum altfel după jumătate de secol de sălbăticie comunistă. Însă nu a alergat niciodată. Şi-a băgat în cap că e un popor ales. Că i se cuvine totul. Că trebuie să t