Ne bem cafeaua impreuna dimineata, el asezat pe scaunul lui de langa perete, eu pe bancuta de langa fereastra, ca sa fiu mai aproape de flori.

As putea spune chiar ca ne bem cafeaua in fiecare zi cu florile pe care le ingrijim si le indragim la fel de mult, amandoi. Suntem pensionari de mai bine de cincisprezece ani si Dumnezeu ne-a ingaduit bucuria de a fi impreuna si la aceasta varsta. Va scriem amandoi. El scrie scrisoarea aceasta cu stiloul lui preferat, pentru ca are un scris mai frumos si mai caligrafic decat al meu. Eu, pe langa el, mai adaug cate o vorba, sau fac cate o observatie la ceea ce scrie, ca sa completez povestea aceasta, care este povestea vietii noastre. Vrem sa v-o spunem dumneavoastra si cititorilor care vor citi aceasta pagina, pentru ca ne-am gandit ca din ceea ce vom povesti ar putea invata cate ceva cei mai tineri.

Noi ne-am apropiat mai mult unul de altul, cand aveam doar cincisprezece ani, eram in aceeasi clasa si vecini de ulita, asa ca am putea spune ca ne stim de cand am fost la scoala. Aici, Toader a vrut sa scrie prima data ca ne stim de cand ne-am jucat in tarana, dar eu n-am fost de acord cu expresia aceasta, pentru ca, de fapt, noi nici nu prea ne-am jucat impreuna in copilarie. El a ajuns in satul nostru la bunici, adus de parintii lui care, apoi, la cateva luni, au disparut intr-un accident. A ramas la noi in sat si era un copil foarte tacut si retras. Poate ca se simtea oarecum special, pentru ca ramasese orfan, si toata lumea din jurul lui il privea cu oarece mila si toti vorbeau in soapta cu bunica lui, atunci cand se-ntalneau cu ei. Asta, ca sa nu inteleaga el mai mult decat trebuia. Adica, sa nu inteleaga ca toti din sat erau impresionati de situatia lui de orfan, singur pe lume. Ma uitam dupa el cand trecea pe ulita, cu bunica lui de mana, si de la inceput am remarcat ca parca tine un umar mai sus, asa, ca