"Zeii pepământ şi din lumea de jos s-au venerat îndeosebi în decembrie, când câmpurile au fost iar semănate, şi agronomul şi-a pus speranţa în Saturn şi Ops şi când toate au fost ascunse la Consus, în sânul pământului" (Anastasie Marian Marienescu – "Cultul păgân şi creştin. Sărbătorile şi datinile romane vechi", 1884)
Ţăranii spun că imediat după Sântandrei ziua începe să crească "cât bobul de mei", pentru că încă din primele zile ale lui decembrie soarele "luptează cu noaptea". Decembrie este luna a zecea din calendarul roman, cu început de an la 1 martie, iar numele îi vine din latinescul decem (zece). În calendarul popular al românilor i se spune "Indrea", "Undrea" sau "Andrea", denumiri care, potrivit lingvistului Marius Sala, au la origine numele Sfântului Andrei, fiind întâlnite şi în alte limbi precum slovenă, maghiară şi albaneză.
Lunii decembrie i se mai spune şi Neios, pentru ninsorile de poveste aduse de Crăiasa Zăpezilor atunci când, preschimbată în fulgi de nea, coboară pe pământ să-şi caute iubitul printre mestecenii albi. În mitologia geto-dacilor, aceasta poartă numele de Aurelia – Eftepir şi este patroana anotimpului alb.
Legenda povesteşte că, în vremuri de demult, trăia o fată frumoasă pe care o chema Aurelia-Eftepir şi că, înainte de nuntă, vrăjitoarele cele rele i-au preschimbat mirele într-un copac tânăr, cu trunchiul alb. Fata l-a aşteptat ani în şir îmbrăcată în mireasă şi a plâns, şi a tot plâns, până ce cosiţele i-au devenit dalbe ca neaua. Atunci, zânele bune, înduioşate de suferinţa ei, au făcut-o nemuritoare, dăruind-o cu aripi. Unii spun că ar fi Albă ca Zăpada, alţii că ar fi chiar Crăiasa Zăpezilor, că locuieşte deasupra norilor într-un palat de cleştar, din care coboară în fiecare iarnă pe pământ să-şi caute iubitul prin pădurile de mesteacăn. Se povesteşte că la ea vin tinerii morţi
