Slavă Domnului, anul ăsta am scăpat! E prima dată, de când s-a schimbat 23 august cu 1 decembrie, că am avut şi noi o Zi Naţională care chiar a mirosit a sărbătoare.
Vă aduceţi aminte paradele zgribulite: tancurile uruie sinistru pe bulevardul gol, doar un pâlc de curioşi tremură în viscol, şenilele îi împroaşcă cu zloată, promoroacă pe blindaj, lumânări de muci la nasul soldaţilor, rictus îngheţat pe faţă, au primit ordin ca măcar atunci când trec prin faţa tribunei oficiale şi a camerelor să nu dârdăie că-i ia mama dracu, elicopterele şi avioanele iar nu zboară din cauza ceţii.
De data asta, a fost altfel. Vremea frumoasă i-a scos pe români din casă. Le-a dat chef de petrecere. Metrourile spre Aviatorilor au gemut de încărcate ce erau. Autobuzele spre Kiseleff au dat pe dinafară. Copii, mulţi copii. Unii, mici cât un steguleţ. În cârcă sau de mână. Dar şi părinţi, bunici, îndrăgostiţi, găşti de puşti rebeli. Cu toţii, parcă teleghidaţi spre Şosea. Cu toţii, foarte veseli.
Preşedintele, degrabă vărsătoriu de lacrimi, se şterge înduioşat la ochi. Un grup de fete, frumuşele foc, îmbrăcate în uniforme cambrate, tocmai îşi termină numărul de jonglerie cu puştile. Lume multă pe margine. Trotuarele sunt pline. Baloane, steguleţe, cocarde, eşarfe. Se aplaudă şi se huiduie cu relaxare. Nici fluierăturile nu sunt ca de obicei. Într-un fel şuieri când îţi îngheaţă bucile obrazului şi ţi se încleştează maxilarele şi altfel, când e cald şi soare. Îl fluieri pe Băsescu parcă ai chema un taxi. Ca după o fată pe 6 martie. Cum nu cred în încălzirea globală, mă tem că la anul ne vom întoarce la viscol şi zloată. Va mai trece multă vreme până să avem iar o Zi Naţională cu soare.
Întotdeauna i-am invidiat pe francezi pentru 14 iulie al lor. (Las’ că nu înţeleg cum poţi să celebrezi începutul unei epoci de masacre!) Sau pe americani, cu 4 iulie.
