După alegerea colonelului Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei (5 ianuarie 1859) şi al Valahiei (24 ianuarie 1859), Principatele Române, noul stat creat atunci, a militat pentru recunoaşterea graniţelor şi statalităţii sale, lucru ce se întâmpla în 1861, când capătă numele de România. Acest nou stat a fost recunoscut de Marile Puteri, prin protecţia directă a lui Napoleon al III-lea al Franţei.

Imperiul Otoman şi Austria înaintaseră proteste vehemente sub pretextul încălcării Convenţiei de la Paris, Austria aflându-se în război cu Franţa. Evident, protestul a rămas fără urmări negative pentru Principate. Cuza a fost ales ca domn datorită faptului că nu poseda ambiţii personale şi era de partea unioniştilor. Turcii ofereau şi ei o oarecare recunoaştere, printr-un "firman" pe care Cuza îl numi "act" şi care prevedea o unire pe o perioadă viageră a domniei lui domnitorului.

Capitala se afla la Bucureşti şi avea un singur guvern şi o singură adunare. Oraşul era numit "Inima României" la acea perioadă, adoptând din 1869 în heraldica sa, vulturul şi zimbrul. Arhivele statului s-au centralizat în Bucureşti. Poşta Română şi-a deschis sedii în întreaga ţară, fiind înfiinţată şi o direcţie centrală a poştelor.În domeniul sanitar au fost de asemenea reforme de centralizare a instituţiilor sanitare de pe cuprinsul României. Tot atunci au apărut şi primele comisii moderne de statistică şi evidență a populaţiei, centralizându-se într-o bază comună de date toate informaţiile cetăţeneşti.

Prin motivaţia culturală şi lingvistică dintre Moldova şi Valahia a fost posibilă această unire, fapt ce a reprezentat un proces complex din punct de vedere instituţional. Acest lucru a silit pe noul domnitor să iniţieze o serie de reforme interne. Bineînţeles că au existat şi anumite forţe ce se opuneau nouluiplan al lui Cuza, în principal guvernul din acea perioadă fiind în con