Bufniţa poetului Ioan Flora
«O bufniţă pe patul morţii»
Ioan Flora
Misterioasă e noaptea. Ca în celebra poemă
a lui e. a. poe. Pe un pat de spital, trupul şi sufletul
în dilemă – vocale roşii, gri, indigo…
Dintr-un colţ de salon, împietrită pe noptieră,
mă privea fix o pasăre cu ochi
de sferă şi gheare de onix, pasărea oracol, pasărea himeră.
Nu, nu era corbul, deşi ale corbului erau
noaptea şi ora.
Cine eşti şi ce vrei?
Eu? Bufniţa poetului Ioan Flora. Pasărea lui
şi a tuturora.
O, da? Zi-mi, ce mai face acolo
crescătorul de bufniţe, Ioan?
Bine. Chiar foarte bine. S-a despovărat
de animalu-i uman. Smulge-te din fiinţă şi vino
şi tu cu mine. Creierul hipnotic şi sângele-ţi zornic
te vor ajuta.
Bufniţa scotea un fel de îndelung gârâit.
Un scârţâit ruginit, ca
de mecanism de ceasornic: grr-u-a-a!
Electrizată e noaptea. Acum e timpul să vii cu mine.
Ce-i viaţa? Lucrul în sine. Sau, şi mai exact,
o-ngrămădire de lucruri eclectice.
Vorbele-i se contopeau cu fulgerul. Sau chiar erau
sincopate descărcări electrice.
Nu, pasăre, demon sau duh, încă
nu. În zadar te agiţi. N-ai ales bine momentul. E prea
multă primăvară-n văzduh. Şi prea miroase
noaptea a salcâmi înfloriţi. Graba ta
mă-nhibă, chemarea-ţi mă sperie.
Văzul, mirosul, auzul nu se pot
dezlipi de materie atât de uşor. Cum nu
poţi desprinde ploaia de nor. Îţi preţuiesc devoţiunea,
ba chiar îţi rămân dator cu... Dar…
Dar bufniţa, fâl-fâl! se izbea de sticla
ferestrei, fâl-fâl! de perdea, de clanţa uşii, de tavan.
O, scapă acum, scapă acum,
scapă acum de animalul uman! Te vei întoarce
la clipa naşterii tale, pe cir
