Soarele sta sa apuna. Aerul mai pastreaza inca fierbinteala unei zile caniculare de iulie. Prin vazduh pluteste un miros dulce, de galbene flori de sanziene. Pe retina ochiului meu se intipareste galbenul solar al florilor. Si amintirile se declanseaza.
Fazanul. Cu toate ca aceasta pasare este din ce in ce mai rar de intalnita aici, in campia Baraganului, mai vezi din cand in cand prin lanuri de grau sau de orz o fazanita tupilata cu puii ei sau un fazan singuratic.
Cu ani in urma, revenind acasa de la serviciu, tatal meu a gasit pe marginea soselei o splendoare de fazan cu aripa rupta. L-a luat cu grija si l-a varat in san. Pe vremea aceea, daca te vedea cineva ca ai prins un fazan, erai pasibil de puscarie. Asa ca fazanul a fost ascuns in vechiul cotet al gainilor, unde a si ramas timp de doua saptamani, in mare secret.
L-am botezat Marinica. La inceput era foarte sperios si se ascundea intr-un colt al cotetului. In timp, si-a dat seama ca nu-i vrem raul si s-a mai imblanzit. Aripa bandajata de mama cu mare greutate se vindeca frumos, iar Marinica incerca din cand in cand sa-si ridice aripile a zbor. La acea vreme, eu aveam doar 7 ani si eram pur si simplu vrajita de frumusetea viu colorata a cozii fazanului. Cat era ziua de mare, stateam pe langa el, ii aduceam apa si boabe de grau, ii vorbeam in soapta si chiar imi mutasem jucariile langa cotet, pentru a fi mai aproape de el. Cand Marinica auzea pe inserate cate un pitpalac cantand in lanuri sau ciocarlia ce inalta triluri voioase in aer, incepea si el sa glasuiasca in felul sau.
Dar a venit si vremea ca Marinica sa ne paraseasca. Aripa i se vindecase, iar parintii l-au dus pe camp, acolo unde, de fapt, ii era casa. Am plans amarnic dupa el, dar nu mai puteam face nimic. A doua zi, cand mi-a mai trecut supararea, m-am apropiat de cotetul unde statuse Marinica si am gasit doua pene din
