Fără a fi originală, ideea de la care pleacă cea mai nouă carte semnată de Ioana Pârvulescu, și anume că literatura lui Caragiale s-a inspirat masiv din gazetărie, își găsește abia acum o fericită ilustrare estetică și documentară într-un elegant volum marca Humanitas, menit a reînvia, în foșnet de ziar, farmecul vieții de odinioară. Așa cum ne-a obișnuit, autoarea pornește și în demersul de față de la niște amănunte de ordin autobiografic, mai precis, de la o experiență personală, de album familial: bunicul matern al domniei sale, Ioan Vintilă, pe vremea cînd era student la Viena și membru al Societății România Jună, ar fi avut norocul să-l întîlnească pe bătrînul Caragiale și să-l privească în ochi, păstrînd amintirea unui domn manierat și extrem de politicos, care nu se sfia să vorbească deschis despre neplăcerile meseriei de scriitor. Istoria literară avea să confirme impresiile bunicului, transmițîndu-ne peste timp portretul unui autor lipsit de spontaneitate, de tip flaubertian – „unicul nostru geometru“, cum îl caracteriza Călinescu într-o conferință din anii ’60. Bineînțeles, percepția justă asupra scriitorului n-ar fi fost posibilă dacă tînărul student vienez rămînea indiferent la farmecul personal al „omului“ Caragiale, la chipul „ușor ridat“ al acelui domn bine, care știa să le vorbească studenților de la egal la egal, ca unor vechi amici, fără a face caz de „geniul“ și de „opera“ lui. Însă „bunicul“ Ioan Vintilă nu a rămas indiferent, și acesta i se pare „nepoatei“ (Ioanei Pârvulescu, adică) cel mai convingător „argument“ al apropierii sale („genetice“) de marele comediograf, apropiere revendicată și prin cealaltă ascendență, paternă: bunicul dinspre partea tatălui purta chiar numele vestitului erou caragialian (i se spunea „Mitică“ și avea o fire sociabilă, de bon viveur), căruia i-ar fi „copiat“ de altfel, în mare parte, destinul. Avînd o asemen