Aş propune ca temă de discuţie a lunii decembrie una ce s-ar formula aşa: personaje periferice, roluri centrale. Nu, nu personaje secundare în roluri principale, aceasta este o situaţie frecventă, viaţa, dar şi literatura sunt pline de asemenea cazuri, ele fac parte din desfăşurarea firească a lucrurilor.

Cunoaştem atâtea persoane pe care autorul, când e vorba de personaje literare, sau istoria/ existenţa cotidiană, când e vorba de oameni în carne şi oase, le ţin în umbră şi care, la un moment dat, ies din condiţia lor obişnuită modestă şi sunt în stare să joace un rol principal, influenţându-i decisiv pe cei din jur. De pildă: un ins umil care, într-o bună zi, fără să-i pese de sine însuşi, se aruncă în foc pentru semenii lui şi-i salvează. Sau: un prigonitor al creştinilor care, într-o bună zi, pe un anumit drum, orbeşte pentru a vedea, în fine, bine, limpede şi, descoperind adevărul, o apucă exact pe calea împotriva căreia se manifestase până atunci. Sau, în Betania, în casa lui Simon Leprosu, o femeie care, într-o bună zi, în loc să păstreze şi să vândă parfumul foarte scump din vasul de alabastru, îl toarnă pe capul lui Iisus, intrînd prin gestul acesta în cartea Evangheliei şi în amintirea noastră, pentru totdeauna.

Pe când personaj periferic, aici, vrea să însemne cineva lipsit de valoare, fără substanţă lăuntrică, cineva care ajungând să deţină o poziţie centrală ajunge nemeritat, fără nicio îndreptăţire dată de calităţile personale. Şi aş întări spusele mele cu un exemplu luat tot dintr-o carte. Procopius din Caesarea, cumva în completarea istoriilor lui oficiale, Războaiele şi Despre zidiri (scrise pentru uzul contemporanilor, pe un ton elogios, aşa cum scrie un supus al împăratului), a compus în taină, pentru posteritate, Istoria secretă, unde spune ce crede, fără calcule şi precauţii, despre Iustinian şi Teodora, despre Velisarie şi Anton