În ultimii trei ani, fotbalul românesc se joacă mai mult la DNA. Au avut de dat explicaţii pentru acuzaţii foarte grave, care s-ar putea lăsa cu ani grei de puşcărie, şefii oficiali ai fotbalului - Mitică şi Naşu, patroni sau preşedinţi de club - Gigi, Copos, Penescu, Tata Jean, Borcică şi MM-u', fluieraşii - Avram, Serea, Constantin, fotbalişti şi antrenori ca Baciu' Popescu sau Nea Piţi şi impresarii Giovani şi Victoraş Becali. Au porecle decupate din benzi desenate şi, întocmai ca personajele acestora, par nemuritori.
Procesele unora tărăgănează de trei ani de zile, termenele fiind amânate prin chichiţe avocăţeşti. Între un termen de judecată şi altul trec şi câteva luni, astfel că nu miră pe nimeni faptul că în cazul „Valiza" intrăm în al patrulea an de judecată. Într-un altul, cel în care opt impresari şi conducători de club sunt acuzaţi că şi-au însuşit bani din transferurile unor jucători, scuza pentru amânarea judecăţii e alta: Borcea e la Miami, îndrăgostit sau cu afaceri; Popescu are meci de caritate, aşa că ne vedem anul viitor, iar MM caută jucători în America de Sud pentru că e etapă importantă în Brazilia.
Nimeni nu a făcut pasul înapoi: cei care deţin funcţii în cadrul federaţiei nici măcar nu s-au autosuspendat, iar patronii şi preşedinţii sunt la fel de vocali în presă şi pe la televiziuni, acuzând în stânga şi în dreapta - ca o ironie a sorţii - că sunt furaţi. Pe de altă parte, echipele româneşti nu reuşesc să se impună în Europa, fiind eliminate în fazele prime ale competiţiei. Naţionala s-a calificat în ultimii zece ani la un singur campionat european, cel din 2008, unde a fost eliminată din faza grupelor. Astăzi, în clasamentul FIFA, România ocupă un ruşinos loc 56, aflându-se în urma unor echipe precum Jamaica, Iran sau Armenia.
Cum s-a ajuns aici? Cu paşi mărunţi, dar siguri. Blaturile şi reciprocităţile care au funcţion
