Există o legătură, pe care literatura o face, între Orient şi himeră. De asta, destule din visele scriitorilor noştri zboară spre Răsărit.

Încerc, aici, un fel de cronologie. Primii răpiţi de aromele şi culorile Orientului apropiat, venind după nişte visători la aşezarea occidentală, de felul lui Dinicu Golescu, sunt paşoptiştii. Bolintineanu se ocupă de Orient în Florile Bosforului, amestec foarte caracteristic de frumuseţe fragedă şi mare precaritate a vieţii, de locuri îngereşti şi oameni cruzi. Macedonele cuprind un Orient ceva mai cunoscut, şi totuşi străbătut de umbre şi de iluzii. Care vin de departe şi sunt, chiar cu preţul vieţii, peste poate de înţeles. La Alecsandri, în Pastel-ul chinez, unde convenţii complicate şi stări abia mărturisite culminează, discret, totuşi, într-o văpaie arătată ca în oglindă: „Umbra ei pe faţa apei, de pe pod uşor plutind,/ Cu-o mişcare voluptoasă trece lin şi se opreşte/ Pe o joncă unde şede un om tânăr pescuind... / El tresare, nalţă ochii şi cu dragoste zâmbeşte.// Iar colo-n vecinătate, sus, în turn, ca un hurez,/ Un bătrân, pândind cu ochiul, taina dulce o surprinde.../ El desemnă-ncet tabloul pe hârtie de orez,/ Şi se pare că hârtia sub peniţă-i se aprinde!”

Balta-Albă e un altfel de Orient, un loc între lumi, în care misterul inefabil al Orientului se transformă într-o stupoare foarte concretă, a călătorului care nu-şi găseşte ţinta. Farmecul se transformă, luat la bani mărunţi, în deranj.

E atitudinea pe care o va moşteni, bunăoară, Eminescu, văzând într-un hibrid de moravuri fără căpătâi sursa tuturor relelor. Cum va fi şi la Caragiale, folosindu-se ori de turci, ori de chinezi pentru a scrie fabule foarte pe înţeles despre lucruri care nu se schimbă. Între provincie a Răsăritului şi provincie a Apusului, ne ducem traiul nehotărât. Iar nehotărârea se vede, fireşte, şi-n módele literare. @N_