Probabil că poeţii, mai mult decât prozatorii, au tentaţia de a-şi şlefui, prin rescriere şi revizionare, produsul artistic. Cum ei sunt mai distanţaţi de ideea cuceririi unui public numeros, pot experimenta după plac, pentru că oricum nu o să vândă niciodată zece mii de exemplare. Elitismul poeziei este aprobat de mulţi, însă când elita se subţiază până la transparenţă înseamnă că ceva nu e în regulă. Ori publicul are gusturi grosiere, ori poeţii sunt ininteligibili. Ori ambele!
Simona Grazia Dima a fost mereu tentată de poezia sobră, mitologizantă şi livrescă, cu trup monumental. Pe mine, unul, mă sperie poeziile masive. De poeme epice nici nu mai spun! E ca şi cum ai înghiţi caviar cu polonicul. Ţi se face praştie ficatul! Scriind despre Interiorul lucrurilor (Editura Vinea), poeta noastră îşi plimbă degetele pe aceleaşi zone favorite ale claviaturii personale, dar încearcă şi unele semitonuri acide. Lumea cea de toate zilele primeşte şi ea drept la vers, ceea ce nu poate decât să mă încânte.
Sondând interiorul lucrurilor, poeta dibuieşte un conţinut ce nu mai are legătură cu forma lor obişnuită. Secţiunile ei au în vedere "compostul magic". Cuvântul compost m-a dus imediat cu gândul la teoretizările americanului Jed Rasula despre stratul primordial ce este comun tuturor lucrurilor. În viziunea lui, poezia are rolul de a recupera originarul şi substanţa comună tuturor realelor. Simona Grazia Dima nu este pasionată de această restaurare a lumii vechi, esenţiale. Pentru ea, esenţa este una fabuloasă, impalpabilă, dar mai cu seamă una intimistă, tandră şi... poetică. Deşi poezia ei a fost dintotdeauna permeată de simboluri ale luptei şi dârzeniei, ceea ce rămâne după lectură este impresia de tânjire după gingăşie şi verticalitate morală. Ceea ce nu înseamnă că arta ei ar fi calină şi rozalie. Îşi fac apariţia destule figurine coşmareşti, cum est
