Trenul de la amiază se strecura greu printre cîmpuri, la care mă uitam cu mirare – atîtea ciori nu am mai văzut de multă vreme, și parcă doreau să fugă de pe acele cîmpuri. „Acolo a fost grîu ori orz, acum tot din astea au pus“, m-am gîndit, și trenul, de la sine înțeles, voia să fugă și el, speriat de năvala păsărilor care mai aveau un pic și spărgeau geamurile – dar ce să te aștepți de la un automotor care scîrțîia din toate încheieturile printre șinele și traversele dintre Tecuci și Mărășești? A încetinit și apoi a oprit într-o gară al cărei nume mi-a scăpat, dar nu am să pot uita cum tînăra femeie, șef de gară, a ridicat tabla lăsînd trenul să plece, în vreme ce două țigănci aproape adolescente își zoreau copiii în tren. Era frig, era tare frig și, apoi, am ajuns și în gara Mărășești, de unde avea să plece mai tîrziu un tren către București. Veneam de la Tecuci, în acel frig, printre cîmpuri și scîrțîitul osiilor trenului înfrigurat, cînd am început să mă gîndesc la patrie, la ce e ea. Face parte această imagine din ceea ce trebuie iubit, face parte o realitate cenușie și uneori nedreaptă și mai ales înfrigurată din ceea ce ni se pregătește? La Tecuci tocmai condamnasem comunismul. Adică vorbisem despre adevărata față a comunismului – anume natura sa criminală –, aceea pe care o privesc înghețat fiind de o emoție, printre cîmpurile reci. Deodată, o prepeliță speriată și-a luat zborul greu, despicînd iarba gri, uscăciunea și chiar tristețea. Am simțit asta, acolo și atunci. Deja de acolo, dintr-un cîmp necunoscut, am început să mă gîndesc la rostul cuvintelor adevărate despre dragostea de patrie. La București, ajuns pe peron într-un aer greu și cețos, am făcut un mare ocol pînă acasă și am dat pe taxi cît am dat pe tren, dar nu mi-a părut rău. Am văzut taburi, tancuri și autobuze vechi, pline cu soldați, pe străzile mărginașe din zona Mînăstirii Cașin, lîng