Lui Mircea Dinescu îi place foarte mult – se ştie – pescuitul. Şi cred că are o înţelegere secretă cu peştii. Îi convinge să vină, unul după altul, numai în undiţa lui. L-am văzut cândva, la Neptun, pe digul din dreptul Casei Scriitorilor, scoţând stavrizi şi guvizi din mare la interval de două-trei secunde, sub ochii uimiţi ai lui Mircea Sântimbreanu, înarmat şi el cu o undiţă, dar lipsit de noroc.
Mircea Dinescu are noroc încă de când s-a născut. Dumnezeul geniului l-a sorbit din popor – ar spune Eminescu – cum soarbe soarele un nor strălucitor din marea de amar. S-a născut în 1950 la Slobozia, ca fiu al lui Ştefan Dinescu, muncitor metalurgist, şi al soţiei sale, Aurelia Dinescu. „Părinţii mei – avea să-şi amintească poetul mai târziu – s-au ferit să-mi dea prea multe cărţi pe mână, probabil de frică să nu mă tai în... pagini.”
Rămâne o enigmă siguranţa cu care un băiat de 17 ani, dintr-o familie de oameni simpli, fără nici o legătură cu literatura, şi-a format şi a şi impus un mod de a scrie, nelăsându-se nici intimidat de oficialitate şi nici influenţat de mediul literar bucureştean. Cert este că el ştia încă din adolescenţă ce avea de făcut în literatura română. Părea programat să reinventeze poezia, poezia compusă din cuvinte, nu din necuvinte, poezia care cucereşte şi ameţeşte instantaneu, şampanie lingvistică menită să transforme orice lectură într-o sărbătoare.
Lumea literară l-a adoptat şi l-a îndrăgit repede, pentru că era tânăr şi nesupus, discutând fără complexe până şi cu Ceauşescu, şi pentru că avea talent, mai mult decât toţi colegii lui de generaţie la un loc. Când l-a înfruntat în mod deschis pe dictatorul comunist, admiraţia faţă de el a atins maximum. Iar în 22 decembrie 1989 Mircea Dinescu a devenit un simbol al revoluţiei. L-am numit atunci „Statuia Libertăţii a românilor”.
Ce se întâmplă în prezent?
Obiceiul
