Ultima probă de clişeizare mortuară acompaniază şi mânjeşte stingerea lui Alexandru Tocilescu.

Când moare un om cunoscut, se găsesc obligatoriu câţiva semeni care, fără să vrea sau fără să‑şi dea seama, coboară necazul în ridicol. Sunt cei care se grăbesc să apară la televizor şi să evoce amintirea defunctului. Convocaţi în studio sau la telefon, ei simt că sobrietatea nu ajunge. Mai e nevoie de ceva. Nu de lacrimi, fiindcă ele nu fac decât să vorbească lumii despre slăbiciunea noastră. Nici de tăcere, fiindcă s-au dus vremurile când abţinerea de la cuvânt putea trece drept marcă de inteligenţă. E nevoie, îşi spun chibiţii doliului, de o infuzare poetică a momentului, de o imagine aparte, de un patetism metaforizat. Dacă spui doar „Dumnezeu să-l ierte pe X", eşti fad ca prăjitura de mucava din vitrină. În schimb, dacă produci o rostire liricoidă, chemând în sprijin oştile şi intervalele cereşti, altfel se uită lumea la tine. Cu puţin noroc, atenţia publicului poate migra dinspre memoria dispărutului spre sensibilitatea şi retorica supravieţuitorului mobilizat pentru necrolog şi regrete. Urâtă socoteală, prost calcul, tâmpit obicei.

Ultima probă de clişeizare mortuară acompaniază şi mânjeşte stingerea lui Alexandru Tocilescu. La câteva ore de la dispariţia sa, un actor altminteri reputat constată în văzul şi în auzul tuturor: „Acum, Toca poate în sfârşit să regizeze piese cu îngerii". Activarea angelică e procedeu obligatoriu în asemenea cazuri. De când românii au descoperit farmecul panegiricului la televizor, îngerii au o agendă supraîncărcată. Ei se numără printre cele mai ocupate creaturi care ni se opresc în suflet sau pe umăr. Sigur, îngerii nu vor pune niciodată semnul egal între munca zilnică şi munca silnică, însă felul cum le distribuim roluri în năzărelile noastre de uz public arată cât de uşor cădem în robia facilului. Imaginea defunctului