Am fost la recepţia organizată de preşedintele României la Palatul Cotroceni, cu prilejul Zilei Naţionale, 1 Decembrie. Mi s-a părut normal să onorez invitaţia! De Ziua Naţională nu trebuie să existe adversităţi politice, certuri, disensiuni. E ca şi cum, de ziua mea, mama se ceartă cu tata, iar eu cu soră-mea...
E jignitor ca de Ziua Naţională să huidui Imnul de Stat, să jigneşti Opoziţia sau Puterea! Ai, slavă Domnului, timp un an întreg la dispoziţie pentru asta, Ziua Naţională e sfântă! La Cotroceni a fost frumos. Mai fusesem, tot de 1 Decembrie, dar numai sub mandatul lui Traian Băsescu. Bolşevicul ăla de Iliescu nu m-a invitat niciodată, pentru că eram din partea “presei ticăloşite” şi îi stăteam ca sula în coaste, iar Emil Constantinescu făcuse Academia la Cotroceni. Dădea seri dansante cu societatea lui civilă. Ca de obicei la astfel de petreceri cu ştaif, vin persoane remarcabile, dar şi ciumpalaci. Trebuie să socializezi, să zâmbeşti frumos. Un mediu în care diplomaţii de carieră se simt ca peştele în apă. Dincolo de nişte personaje admirabile cu care m-am întreţinut, am avut neşansa să-l văd din nou pe generalul Marin Dragnea, preşedinte din 1990 al Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război. Un individ nelipsit de la astfel de ceremonii, probabil unica lui existenţă de a mai fi. N-am nimic personal cu individul, dar nu pot să uit că s-a întors în ţară în 1944 pe tancurile ruseşti cu Divizia Tudor Vladimirescu, alcătuită de sovietici din trădători şi prizonieri. Juridic, prizonierii de război care au ales să treacă de partea inamicului sunt pasibili de crimă de înaltă trădare pe timp de război. Vorbesc în ţări civilizate. La noi, Dragnea, fosta slugă a lui Stalin, e şeful veteranilor de război. Ce ruşine! l
