Ştiu că o să-mi fac şi mai mulţi duşmani, pentru că în România funcţionează la perfecţie mimetismul şi spiritul de gaşcă, dar trebuie să recunosc: îmi place Banciu. Radu Banciu de la B1TV. Nu-s mereu de acord cu el, ar fi şi anormal ca părerile noastre să coincidă. M-a rănit când s-a luat de Adrian Păunescu, de amicul meu, George Stanca - şi el un mare fan al lui Pamfil Şeicaru - şi de mulţi alţii. Dar m-a uns pe suflet de prea multe ori. Îmi place Banciu pentru că nu e indiferent, pentru că strigătul său de revoltă e autentic. E protestul real al unui om care se sufocă de incompetenţă, e indignarea unuia care nu mai suportă prostia, sclipiciul ăsta artificial care înconjoară. De aşa-zisa “lume bună”, de grotescul botezat imperial: high-life autohton. O mai greşi Banciu, că-i om, dar onestitatea sa e reală. Nu-i strigătul răguşit al unui clăcaş plătit, cum zicea Panait Istrati. Şi îmi mai place la Banciu francofila sa, agresivă chiar, dar necesară, pentru că din ’90 suntem înecaţi într-un ocean de americănisme.
Scriu aceste rânduri din solidaritate cu Banciu, nicidecum pentru a-l peria, pentru a-i câştiga simpatia, captatio benevolentia, cum se spune. N-am de ce, iar la o adică n-am frică să ne întrecem în cultură generală. Nici de pamflet nu mă tem, slavă Domnului! Doar mă bucur că alături de subsemnatul, Boanchiş şi încă vreo doi-trei mai există “nebuni frumoşi” în presă. Oameni care vor să spargă bariera ipocriziei, să dărâme falsele statui - în realitate, castele din nisip. Arde- i, Banciule! E îngrozitoare complicitatea mediocrilor, liniştea lor. Prefer un scandal cu băieţi deştepţi!
