Noua traducere a celebrului roman publicat abia după moartea lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, fiul ducelui de Palma di Montechiaro, nobil sicilian care, îndeajuns de împovărat de gloria propriei obârşii princiare, nu avusese în prim planul minţii gloria literelor (la ce bun coroana imaginaţiei, când biografia însăşi, istoria propriei deveniri, e un blazon strălucit?), a fost făcută după ediţia Feltrinelli 2002, care include cele mai recente „descoperiri” în legătură cu manuscrisul.

Se ştie că, dacă totuşi, cu câţiva ani înainte de moarte, taciturnul autor, capricorn însingurat şi meditativ, absolventul unui liceu clasic, cititor de literatură franceză, anglofil îndrăgostit de Shakespeare şi de James Joyce, ecumenic iubitor al multiculturalismului, se hotărâse să aştearnă pe hârtie propria cronică a familiei şi a schimbărilor aduse de Risorgimento (la care se gândea de mulţi ani, încă din vremea Primului Război Mondial), acest avânt pare să se fi datorat „gândului morţii, care te face să iei viaţa în serios”, cum ar fi spus Kierkegaard, şi a fost însoţit de un eşec. Întâmplări nefericite au făcut ca manuscrisul să fie respins de Editura Mondadori în 1956 şi apoi de romancierul şi criticul Elio Vittoriani, care lucra cu Einaudi; abia după moartea autorului (în 1957) văduva sa, născută baroneasă, Alessandra Woff von Stomersee (exilată lituaniană din nobilimea balto-germană întâlnită în 1932 la Londra, în casa unchiului ambasador italian), a trimis manuscrisul fiicei lui Benedetto Croce, care, prin Giorgio Bassani, a dus la capăt publicarea romanului, la Feltrinelli, în 1958.

Noua traducere semnată de Gabriela Lungu – trebuie spus de la bun început, curgătoare, elegantă şi „contemporană”, deci foarte bună, chiar dacă uneori vag ardelenizantă (de exemplu, folosirea cuvântului „fătuţe”; dar, în fond, nici romanul nu se petrece la Roma, ci în Sicilia