„Adevărul“ îţi prezintă în fiecare sâmbătă povestea numelor mari din fotbalul nostru. Astăzi e rândul lui Sandu Neagu, unul dintre cei mai valoroşi jucători ai Rapidului din anii ’60 şi ’70.

Sandu Neagu este subiectul poveştii clasice de îndeplinire a unui vis şi de cădere apoi în mizerie. Născut în cartierul Rahova, pe 19 iulie 1948, dar crescut în Giuleşti, într-o familie de rapidişti fanatici, Alexandru Neagu a avut o singură menire în viaţă: să joace fotbal doar în „Potcoavă". Era visul tatălui său, insuflat şi lui şi n-a fost bucurie mai mare când, în sezonul 1966-1967, anul primului titlu al rapidiştilor, Sandu Neagu a debutat într-un meci pe Giuleşti. Din păcate, tatăl său n-a apucat să-l vadă, pentru că murise cu puţin timp înainte. „Sandu Neagu a intrat greu în echipa Rapidului pentru că acolo erau Oblemenco şi Ion Ionescu, care nu puteau fi înlocuiţi. El a avut şansa abia după ce a plecat «Puiu» la Aachen", spune Rică Răducanu despre fostul său coleg.

A fost eroul de la Guadalajara

„A avut noroc că l-a avut în spate pe Nicki Dumitriu, iar în benzi pe Năsturescu şi Codreanu, care îi dădeau pase de gol şi aşa a ajuns la naţională", îşi aduce aminte Teofil Codreanu. Şi chiar aşa a fost. La 21 de ani, după trei sezoane fantastice la Rapid, Sandu Neagu a fost convocat de Angelo Niculescu, alături de alţi patru rapidişti, pentru Campionatul Mondial din Mexic, 1970. „A fost maximum pentru el. În meciul cu Cehoslovacia a jucat extraordinar. A dat gol, a scos penalty şi dacă îl vedea cineva atunci, îl lua imediat. A fost mare de tot", spune Rică Răducanu, coleg de cameră cu Neagu la acel turneu. „Capellini din Giuleşti", aşa cum îl supranumise scriitorul Ioan Chirilă pe Neagu, după celebrul vârf italian de la Inter şi Roma, a devenit de atunci „Eroul de la Guadalajara".

S-a apucat de băutură după primul divorţ

„Bă, tu pleci de la Rapid