Intenția de a-l înălța la rangul de sfînt pe Simion Ștefan, mitropolitul ortodox al Transilvaniei, stă la baza realizării volumului colectiv Mitropolitul Simion, sfîntul cărturar al Transilvaniei (Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2011, 428 p.), coordonat de pr. lect. dr. Jan Nicolae. Fenomenul nu este nou, în jurul sanctificării lui Ștefan cel Mare crescînd o întreagă dinamică de valorificare a dimensiunii exemplare a voievodului Moldovei, promovate prin tipăriri de volume istorice și prin organizare de colocvii anuale la Mănăstirea Putna. Celebrările – de orice fel – sînt prilejuri de a reaminti importanța personajelor istorice aflate cu respectivele ocazii în centrul atenției, drept care și canonizarea lui Simion Ștefan a readus în atenție figura acestui ierarh, în formula unui volum cu patru secțiuni: hagiografică, istorică, biblică și restitutio. Procedînd în acest fel, autorii au în vedere mai multe valorificări ale vieții și operei ierarhului. Sub raportul prezumției de sfințenie, ca prezență istorică, din perspectiva interesului pe care îl prezintă Noul Testament de la Bălgrad (1648) și ca evaluare a contribuției filologice pe care o înscrie respectiva lucrare. Nu pot fi decît bucuros că, sub imboldul unei pioase decizii, generația actuală de exegeți a decis clar, pe baza a destul de puține – și formale – mărturii, că Simion Ștefan a slujit în numele unei credințe răsăritene fără „amestecătură“ calvină, deși contextul și destule semne păreau să indice apropieri de spiritul Reformei. Invoc aici doar două argumente în respectiva direcție, bine știute, de altfel: faptul că puternicii zilei îl recomandă în scris, în termeni elogioși și fără rezerve pe mitropolit, arată alinierea – conjuncturală și episodică sau consecventă și neechivocă? – la religia oficială a curții (calvinismul). Al doilea ar fi pasul decis făcut în direcția utilizării limbii române în