Vreau să mulţumesc tuturor participanţilor la această reuniune, mă bucur să vă avem printre noi, să ne găsim împreună într-un moment important al existenţei Dumneavoastră. Pentru că sunteţi în ajunul unei aniversări care contează, pentru că vă pregătiţi să sărbătoriţi 50 de ani de viaţă ai Asociaţiei.

Nu e puţin lucru, în raport cu durata, agitată şi de atîtea ori ameninţată, a asociaţiilor internaţionale. Am fost la UNESCO responsabil pentru ONG-uri, din care faceţi parte, şi ştiu cu ce dificultăţi trebuie să se confrunte aceste organizaţii, cîtă îndîrjire pozitivă trebuie să demonstreze ele pentru a-şi duce la bun sfîrşit misiunea.

V-aţi angajat la o vitează supravieţuire, la o persistenţă activă, ce depăşeşte de departe tot ce e simplu tic comemorativ. Pierre Nora arăta, într-o carte recentă, că fiinţează comod şabloane ale memoriei, pătrunse în practica oficială, a regimurilor dictatoriale şi chiar democratice. În cazul Dumneavoastră, nu e vorba de a comemora paseist, ci de a privi îndărăt, pentru a lucra mai bine şi pentru a pregăti efectiv viitorul. E ceea ce vă incumbă şi de data aceasta, asumînd, pentru reflexiunea Dumneavoastră, o temă într-adevăr vastă, aceea a ecuaţiei libertate–responsabilitate. O temă care poate concentra pregnant o întreagă bogăţie intelectuală şi culturală. Profesorul meu – un maestru strălucit al criticii şi un prozator comparabil cu Thomas Mann, în ce priveşte tensiunea ideilor, G. Călinescu, avea un program precis orientat, sub atare auspicii. Concepea şi realiza publicaţii, Jurnalul literar, de pildă, în care trata explicit despre nevoia de a combate suficienţa culturală, în care se complăcea o întreagă generaţie debutantă. Criticul implica obligatoriu în acest proiect jurnalismul: a-l transforma pe bardul ignar într-un jurnalist, capabil să ia exact măsura actualităţii, să o înţeleagă, apt să introducă real