Sub semnătura lui Mihai Zamfir, se iveşte o nouă istorie a literaturii române (au comentat- o, în R.l., Gabriel Coşoveanu şi, în două numere consecutive, Cosmin Ciotloş). Eveniment cu atît mai incitant cu cît avem deja, în epoca postdecembristă, o serie de scrieri analoage e drept, de însemnă tate variabilă.

Frisonul unei competiţii e inevitabil. Mihai Zamfir iese la scenă deschisă cu cele două calificări pe care i le cunoaştem, de specialist în stilistica ce o predă de la o catedră universitară şi de romancier. Rostindu-se în prima calitate, d-sa afirmă că „nu a existat salvare a unei opere în afara performanţei stilistice”, spre a insista că întreg universul unui scriitor, oricît de opulent, „este reductibil la un cifru lingvistic şi se închide în el”. Formulă un pic rigidă, însă doar aparent, deoarece sub grimasa-i încruntată se poate citi (se citeşte efectiv în paginile cărţii) o abordare sensibilă a materiei, o deschidere spre esteticul astfel întîmpinat cu o reverenţă protocolară. În fapt, condeiul lui Mihai Zamfir nu se încurcă în formalisme, nu eşuează în sicitate. Ca romancier, autorul înţelege prea bine că fiecare dintre creatorii pe care-i conspectează „au fost oameni vii, de obicei personalităţi puternice şi în orice caz inconfundabile”. Şi nu greşeşte afirmînd că suita lor de portrete „s-a transformat într-un fel de roman (postmodern, fireşte!), avînd 36 de personaje principale”. Paradigma călinesciană nu e străină de o asemenea modalitate. Un suflu existenţial pătrunde frecvent în text, spulberînd praful clişeelor, al limbajului didacticist ori scientizant de pe suprafaţa operelor, proiectînd pe ele imaginea omenească a celor ce le-au produs, într-o atmosferă de comuniune biografic-critică. Metodologul (fie şi lipsit de scorţoşenie) nu rezistă ispitei de a-şi urmări eroii aventurii sui generis pe care o presupune istoria în cauză, aşa c