De bătrâneţe se teme cine se vede cu ochii celorlalţi. Nu-i un motiv specific. Aşa, putem să ne temem de viaţă în general. Nimeni nu ne vede cum ne-ar plăcea nouă să ne vadă. Decât când e naiv.

La Rochefoucauld: „Puţini oameni ştiu să fie bătrâni.” Eu aş şti, dar nu mă crede nimeni. Iar mă cunosc toţi mai bine. Iar mă asigură că mă „alint”.

Ghinion! Nu pot să fac crezut un adevăr, e drept, neobişnuit: am 76 de ani pe stil vechi. Dintr-ăia de care eşti bătrân.

Vorbim la masă despre dispariţia ariei, la Wagner. Zic: „Este totuşi una frumoasă, a lui Elfriede aia, Brunhilda aia, cum naiba o cheamă?, de o aduce din Anglia pentru regele ăla, dracu’ să-l ia!”

Îmi arunc ochii peste un eseu nepublicat şi dau de o frază a lui Thomas Mann despre bătrâneţe. Deschid cartea din care e extrasă şi imediat găsesc una şi mai plină de miez: „Orice eroism stă în rezistenţă, în voinţa de-a trăi şi de-a nu muri, asta e tot şi a fi mare e o problemă de vârstă.” Mă iluminez. Înţeleg de ce în ţările spre care tindem sunt tot mai mulţi eroi şi oameni mari. Barem la Letzebuerg, unde nu moare nimeni până către 90 de ani!… Şi cine ştie cel mai bine să se bucure de viaţă!? De exemplu, cum spune tot personajul Goethe: „Să ştii că biscuiţii proaspeţi plac bătrânilor, pentru că sunt bine copţi şi, deşi uscaţi, sunt fărâmăcioşi şi se mestecă uşor…”

Nu ne mai caută nimeni – decât des importuns. Dintre ceilalţi, Pucu, cel mult. Şi, zilele trecute, Nicolae. Voia să ştie dacă mă uit la snooker, sau aşa ceva.

Trebuie să recunosc că mi-am făcut datoria faţă de societate numai atât cât a fost nevoie ca să pot trăi. Am o justificare? Am. Cred că e bine ca unii oameni să-şi facă datoria, iar alţii, decât să şi-o facă aşa cum şi-o fac, mai bine nu.

După atâţia ani de pensie, încă îmi place ziua de sâmbătă, încă nu sufăr zi