O personalitate scrie săptămânal în această rubrică despre cărţile pe care le consideră fundamentale. Astăzi este rândul istoricului Adrian Majuru.
Ernst Jünger m-a îndemnat să încerc să ajung acolo unde realitatea şi ficţiunea se înlocuiesc una pe alta. Şi dacă ajungi să cunoşti această graniţă poţi întâlni părţi din viaţa ta, adică ai mari şanse să te regăseşti în călătoria altuia, descrisă de un povestitor, adesea o cu totul altă persoană. M-am apropiat de marii scriitori care nu au luat premiul Nobel pentru Literatură, şi nici nu au avut astfel de vise, precum deja amintitul Ernst Jünger, Ernesto Sábato, Milorad Pavic, dar şi Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugène Ionesco sau Ioan Petru Culianu. Iar printre cei rămaşi alături de noi, îi amintesc pe Ismail Kadare şi Michel Tournier. Dar începutul de drum a fost alături de Vintilă Horia. „Moartea morţii mele" şi „Ucigaşul Teofil" sunt povestirile care m-au introdus într-o călătorie din care nu mai doresc să ies.
De fapt, ceea ce caut în lectură sunt pasajele care-ţi mistuiesc aşteptările, cum ar fi „Raportul despre orbi" din romanul „Despre eroi şi morminte" al lui Sábato. Aici nu este ficţiune, ci viaţă trăită şi studiată în mijlocul seismului, cu toate riscurile asumate. Se vede asta foarte bine şi în „Meteorii" sau în „Regele Arinilor", remarcabile romane ale lui Michel Tournier.
Apoi, cunoaşterea unor variate limbi vechi, care deschid porţi în culturi pe care le considerăm stinse, deşi au privirea vie, înseamnă naşterea unor cărţi pe care este foarte greu să le înţelegi cu suflet de profan, precum „Dicţionarul khazar" al lui Pavic. În aceeaşi linie este romanul „Peisaj pictat în ceai" de acelaşi autor. Pavic era lingvist, profesor universitar la Novi Sad. Iar „Dicţionarul khazar" este un exemplu de sinteză argumentată lingvistic, istoric, psihologic, antropologic, lucru confirmat mie de profesorul
