Nu este o placere sa citesti memoriile fostilor potentati comunisti. Tonul este autojustificator, nu au mare lucru sa-si reproseze, au fost intotdeauna animati de bune intentii, imprejurarile i-au fortat sa faca lucruri pe care azi nu le-ar mai face, etc. Ma gindeam la aceste teme comune in memoriile nomenklaturistilor din statele fostului bloc sovietic citind seria de volume „Cronos autodevorandu-se”, amintirile, aparute la editura Curtea Veche, ale fostul secretar al CC al PCR, rector al Academiei „Stefan Gheorghiu” si membru al Comitetului Executiv pana la prabusirea regimului, Dumitru Popescu, zis si Dumnezeu. Titluri bombastice, metafore baroce, frazeologie adeseori vida de orice continut: „Angoasa putrefactiei”,”Reductia celulara”, „Panorama rasturnata a mirajului”. Cu exceptia redactorilor editurii, a unor impatimiti istorici ai culturii sub comunism precum Eugen Negrici, N. Manolescu, Cristian Vasile, Cornel Ungureanu, Liviu Malita, Alex. Stefanescu, Ana Selejan, Nicolae Coande, G. Dimisianu, Alexandra Tomita, Sanda Cordos, Ioan Stanomir, Angelo Mitchievici, Paul Cernat, Dan C. Mihailescu ori subsemnatul, nu cred ca sunt multi cei care au citit de la un cap la altul sutele si sutele de pagini generate de fostul sef ideologic al PCR. Daca ar fi sa le dau un titlu mai adecvat, acesta ar fi “Despre marxismul gongoric”. Ori “Despre pompierismul hiperbolic”.

Inteleg ca volumele s-au vandut totusi relativ bine, dar ma indoiesc ca nostalgicii care le-au cumparat s-au osandit de bunavoie la cazna lecturii lor integrale. Mai degraba cred ca au cautat istorii de culise (care nu lipsesc) si “argumente” pentru crezul lor “neabatut”. Mai sunt si “anti-imperialistii” vechi si noi, adeptii lui Stalin, Mao, Ceausescu, Chavez si Chomsky, care probabil ca exulta la reflectiile lui Popescu-Dumnezeu de genul: “Imperiul rus a scapat din gheare victimele, dar nationalism