Viaţa literară n-a fost cruţată de mâna lungă a Securităţii. Se poate chiar spune că a avut privilegiul nesolicitat al unei atenţii sporite.

M-am întrebat, nu o dată, de ce erau consideraţi scriitorii atât de periculoşi, încât să fie trataţi cu cea mai mare „grijă". În definitiv, ce rău puteau face ei regimului?

Singura explicaţie era aceea sugerată indirect de Vaclav Havel în extraordinarul lui eseu intitulat „Puterea celor fără putere": o societate clădită pe ideologie, adică pe cuvânt, nu are un duşman mai redutabil decât cuvântul, arma albă a scriitorului dintotdeauna. O societate, aşadar, care va fi distrusă la fel cum a fost creată. Trei cazuri, dovedite de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, de scriitori care au colaborat cu Securitatea: Eugen Uricaru (sus), Ştefan Augustin Doinaş şi Nicolae Breban Foto: Adevărul, Lucian Muntean

Să adaug un lucru de care am devenit conştient ceva mai târziu. Reacţiile violente cărora le-a dat naştere dezvăluirea din ultima vreme a colaborării unora dintre scriitori şi Securitate m-au făcut atent la faptul, neluat de obicei în seamă, că folosirea cuvântului ca instrument, atât în „turnătorii", cât şi în operele literare, produce o înrudire vinovată între unele şi altele, înrudire care nu există între nicio altă meserie şi aceea a delaţiunii - căci meserie, şi încă una rentabilă, s-a dovedit, până la urmă, delaţiunea a fi.

Scriitorii-autori de delaţiuni se vor fi simţind, chiar dacă nu recunosc nici în sinea lor, mai vinovaţi decât oricare alţii de a fi obligaţi să se exprime prin acelaşi mijloc în „opere" atât de deosebite prin natura şi prin scopul lor. Nu am o explicaţie mai bună pentru ura lor faţă de cei care i-au dat în vileag.

Delaţiunile - opere literare

Cineva m-a bănuit că n-aş şti să citesc delaţiunile unor scriitori. Nu i-am răspuns atunci. O fac acum