Dosarele de spionaj tehnologic publicate săptămâna asta de WikiLeaks, Spyfiles, sunt un mare fâs. Ele ar putea fi interesante doar pentru cei care şi-au imaginat până acum că serviciile de informaţii n-au acces deplin la datele legate de telefoanele şi calculatoarele noastre, fie că e vorba de apeluri, emailuri sau poziţia noastră geografică. Eu n-am fost şi nu sunt atât de naiv.

Documentele Spyfiles (broşuri, prezentări PowerPoint, etc.) arată că există companii specializate în spionajul tehnologic ce îşi vând serviciile unor guverne. Serviciile de informaţii pot intercepta telefoane şi avea acces deplin la calculatoarele conectate la internet, fără ca utilizatorii să bănuiască nimic. Mai mult, întâmplător sau nu, cu o zi înainte de publicarea noilor dosare WikiLeaks, un programator din Statele Unite ale Americii a demonstrat că un software numit Carrier IQ, instalat pe ascuns în multe dintre telefoanele Blackberry şi cele bazate pe sistemul de operare Android (creat de compania Google), înregistrează toate acţiunile utilizatorilor şi le adună într-o imensă bază de date.

Vedem aşadar că tot ce facem este înregistrat: ce şi când vorbim, unde mergem, etc. Mai mult, divulgăm noi înşine date despre vieţile noastre, prin intermediul reţelelor de socializare: ce cărţi citim, ce muzică ascultăm, unde ieşim în oraş sau unde facem jogging în fiecare dimineaţă. La scară mică, la nivel de individ, informaţiile astea sunt lipsite de importanţă şi valoare. La scară largă, la nivel de populaţii, situaţia se schimbă radical, dar văd că Julian Assange nu a punctat asta.

Cercetătorul Albert-Laszlo Barabasi, specializat în teoria grafurilor şi în prezicerea sistemelor complexe, pe care revista “Popular Science” l-a denumit drept “omul care ar putea conduce lumea”, a realizat în 2006 un experiment foarte interesant. A analizat în primă fază datele legate de antenel