Într-o seară, şi anume pe 30 octombrie, la ora 8 seara, am ajuns să văd un spectacol pe care nu-l aşteptam, nu eram nici interesată în mod special, nu ştiam nimic despre el decât că eu iubesc Portugalia.
Pe scena Teatrului Mic, atât de dragă, unde cu ani în urmă, în timpul comunismului care ne-a mâncat tinereţea, erau cele mai bine spectacole de teatru, piesele de autori români cele mai periculoase pentru totalitarismul lui Ceauşescu. Şi astăzi mă întreb cu ce abilitate reuşea Săraru să se descurce – în treacăt să spunem – ce mare director de teatru, unic, nemaipomenit!
Spectacolul se numea frumos „Poveşti călătoare – Capul Verde” – lente, de-ale lor, nume multe, geografie şi istorie, dar care în subteran era cel mai gingaş strigăt de iubire, emoţionant, care m-a făcut să plâng de bucurie, de la început până la sfârşit.
O actriţă incredibilă şi un percuţionist de geniu călătoreau, îmaginând coverta unei ambarcaţiuni ca o coajă de nucă, prin istoria, umorul şi geografia insulelor lor, de la Capul Verde – pe care şi noi îl avem în suflet bătând de la Cesaria Evora. Ca şi Evora, spectacolul repetă cu vrajă acel cuvânt fermecător „Saudade” şi ne înveşmântăm în el. Saudade înseamnă dor.
După ce am văzut spectacolul, am plecat împăcată cu mine, cu lumea şi fericită că mi-am pus întrebări. Cum oare acestă tânără actriţă portugheză Carla Galvao a venit din capătul lumii la Festivalul nostru naţional de teatru? Cum a aflat? Cum şi-a făcut valiza? Cum a ajuns la Bucureşti? Unde a stat? Ce-a făcut? Ce-a gândit despre oraşul nostru scrijelit, maculat, trădat şi neiubit?
Sala de la Teatrul Mic era arhiplină. Multă lume. Mulţi studenţi. Spectacolul a început. O lună tristă, uriaşă, puntea unei mici corăbii Ferdinand Mota, cu chitara şi cu multe instrumente de percuţie... Şi fata asta care ne-a cuplat din prima secundă la o energie atomică... Spectaco
