1 decembrie 1918 nu este o dată oarecare, inscripţionată în Cartea de Aur a neamului. O zi revolută, ci o zi care mai provoacă dispute.
Evident cea mai mare parte a contestărilor vine din partea unor maghiari care atacă furibund pacea încheiată în 1920 la Palatul Marele Trianon de la Versailles. O pace care a consimţit definitiv apartenenţa Transilvaniei la România. Nu mă miră astfel de atitudini, care nu există de ieri de azi, iredentismul şi revizionismul maghiar fiind în plină expansiune. Mai rău mă doare că o parte a intelectualităţii româneşti din Transilvania, inima României, încearcă să creeze un curent "transilvănean" sau "ardelenesc" autonom.
Să fim oneşti. Intrarea Transilvaniei sub administraţia românească nu a fost o reuşită. A fost nevoie de ani de zile ca administraţia românească să se impună în Transilvania. Prin anii 1930, încă mai puteai descoperi lucrând în administraţie funcţionari cezaro-crăieşti, care nu ştiau limba română şi foloseau pentru documente oficiale hârtii cu antetul defunctului Imperiu Austro-Maghiar! Ordinea de esenţă germană a fost înlocuită de corupţia balcanică. Lucrurile astea au produs supărări, iar mulţi intelectuali transilvăneni şi-au adus aminte că, la un moment dat, Iuliu Maniu a dorit, dacă nu o Transilvanie independentă pentru câţiva ani, până la unirea definitivă, cel puţin o negociere cu Bucureştiul. În speranţa unui statut special al Trasilvaniei! De aici şi dispreţul ardelenilor faţă de "Miticii" din Vechiul Regat, incapabili să se organizeze sau să chibzuiască banul public, fiind cuprinşi de o corupţie endemică, de origine oriental-bizantină!
Cedarea Ardealului de Nord prin Dictatul de la Viena din 1940 a produs din nou supărare. Mai mult de o treime din Transilvania a fost cedată de laşitatea politicienilor de la Bucureşti, în frunte cu licheaua de Carol al II-lea, fără a se trage