În noiembrie, la New Delhi, căldura e un animal rănit. Cuptorul zilelor îşi stinge peste noapte forja, lăsând oameni şi animale să respire aerul tulburiu al unui oraş cu peste 12 milioane de suflete. Noaptea e timpul când se repară de la sine mecanismul topit al acestei dezordini ordonate, odhnind claxoanele maşinilor vetuste şi muşchii obosiţi ai purtătorilor de ricşă.
În cartierele mărginaşe, templele hindu devin misterioase artefacte străpunse de lănci de lumină. În unul dintre ele, Shirdi Sai Baba, sfântul aşezat picior peste picior, luceşte prin fumul lumânărilor aprinse, cum însuşi Delhi taie ascuţit cu frumuseţea lui ceaţa industrializării agresive.
Shirdi Sai Baba e unul dintre sfinţii cei mai populari în această ţară unde hinduismul este religia respectată de patru cincimi din populaţie. A trăit câţiva ani sub un arbore sacru de neem, a făcut lungi drumuri în deşert, s-a îmbrăcat după modelul simplu al sufiştilor şi a vindecat bolnavii aplicându-le tratamente pe bază de cenuşă. După moarte, în 1918, a lăsat milioane de discipoli, unul dintre ei, Sathya Sai Baba, devenind la fel de celebru ca şi maestrul.
Sathya Sai Baba s-a pretins avatarul predecesorului său şi a fost, probabil, cel mai mare guru al începutului noului secol, inclus de unele medii în topul celor mai influente 100 personalităţi de pe glob. În aprilie, anul acesta, când s-a despărţit pentru totdeauna de adepţi, era recunoscut de circa 100 de milioane de credincioşi, în 150 de ţări, inclusiv în România. Gurul a devenit popular mai ales după ce şi-a uimit audienţa cu o serie de „materializări”. El pretindea că poate materializa aerul în nisip vindecător de boli, dar şi în ouă de aur scoase pe gură, în inele şi lanţuri, care erau dăruite la bogaţi şi la săraci. Din banii strânşi de la fideli, constituind o avere de zeci de miliarde, a construit spitale, şcoli, universităţi ş
