Ziarele înălţau piedestal de aur divei:
„M-me Darclée a acceptat să cânte într-un teatru dramatic în Catalania, iar arta sa a creat culmea democraţiei, fiindcă tot timpul cât a cântat, întreg teatrul s-a transformat în paradis” sau „Darclée a cântat aseară «Manon» de Massenet. «Manon» e opera lui Darclée. Darclée este totdeauna autoarea operei pe care o cântă. Ea domină absolut orice gen. Darclée a spus operei «Manon» ceea ce Hristos a spus lui Lazăr: Ridică-te şi umblă! Miracol! Martor este tot publicul Barcelonei.”
Şi tot aşa... Şi tot aşa...
Aici, la Barcelona, Darclée l-a cunoscut pe Saint Saëns, care i-a spus că în afară de vocea divină mai are şi un teribil „sex appeal”. A invitat-o
să-i cânte opera „Proserpina”.
Dar lumea se schimbă, moda se schimbă, iar timpul poate fi nemilos. Cariera marei dive s-a sfârşit după 30 de ani, o dată cu războiul. Darclée a preferat să plece de pe scenă înainte ca arta ei să o părăsească pe ea. Şi s-a întors la Bucureşti.
„Oricât de adulată şi sărbătorită în lume am fost, nu m-am simţit nicăieri mai bine ca la Bucureşti. Tot ceea ce fac este să câştig dreptul de a mă întoarce definitiv acasă.”
Ultimul spectacol a fost în 1918, la Pergola din Florenţa. După ce fusese catalogată de Enciclopedia „Dello Spettacollo” – cea mai mare cântăreaţă a lumii, timp de 25 de ani. Întoarsă-n ţară, are un singur vis – un post la Conservator – să fie profesoară. Este hotărâtă să pună bazele unei şcoli româneşti de canto, dar nu va reuşi niciodată să-şi împlinească visul. Nu pleacă la casa ei de la Cotnari. Visează la Şcoala de canto, visează să redevină sănătoasă, nu ştie că are cancer la ficat.
Locuia la Hotelul Bratu, pe strada Polizu, lângă Maternitate. Pe aproape era un cinematograf micuţ „Buzeşti”. Prin 1938 rula o adaptare stângace după Tosca. În sala friguroasă, printre spectatori, Hariclea Darc
