Desfăşurarea festivităţilor prilejuite de Sărbătoarea Naţională a reprezentat momentul optim pentru deschiderea bruscă, după o lungă aşteptare, a supapelor de la cazanul în care frustrările şi răbdarea românilor clocoteau cu furie.

Se pare că actuala putere a ajuns la partea de jos a toboganului, acolo unde dezaprobarea mulţimii este maximă şi nu mai oferă posibilitatea să te piteşti în păpuşoi. La Alba-Iulia orice român de bună credinţă care s-ar fi aflat în postura lui Emil Boc ar fi intrat în pământ de ruşine la auzul freamătului furios al mulţimii, încărcat de huiduieli, înjurături şi uneori chiar invective pe rol de sare şi piper al discursului public.

La Bucureşti, s-a văzut cum Traian Băsescu lasă capul în jos, în momentul în care valul de huiduieli a ţâşnit spontan din sufletul manifestanţilor. Ce semnificaţie ar trebui percepută pentru „huo”, atunci când această interjecţie este lansată în spaţiul public? Mânie, revoltă sau aversiune totală? În momentul actual, toate cele trei versiuni sunt perfect valabile pentru stigmatizarea celor doi ştabi „la maxim” ai României.

Atât Preşedintele cât şi Primul-ministru nu mai au credibilitate decât pentru cei care au interese reale legate de actuala putere, sau pentru membrii de partid îndoctrinaţi politic. Se poate conduce o ţară, în condiţiile în care imensa majoritate a populaţiei nu te doreşte? Rezistenţa la guvernare în aceste condiţii frizează absurdul şi este absolut nefirească. Şi totuşi ţara este condusă de aceşti „nedoriţi”, democraţia favorizând chiar prin intermediul principiului ei fundamental, folosit în mod abuziv, manifestarea plenară a dictaturii, opusul societăţii democratice.

Pe vremea când la Atena apărea principiul majorităţii care decide şi conduce, nimeni nu s-a gândit că, uneori, poate să apară o majoritate perfidă, formată din „pioni otrăviţi”, care pot transforma demo