Uneori găsesc întâmplările de parcă le caut, mi-am spus atunci când, de undeva dindărătul meu, am auzit un strigăt gâtuit: „Pisiii!”. M-am întors şi privirea mi s-a înfipt în ochii pruncului. Se uita la mine cu spaimă şi, mi-a părut, cu oarecare nădejde, înţepenit pe trotuarul opus. Tot atunci am zărit şi pisicul terciuit pe asfalt şi coada ochiului a prins zborul automobilului, ajuns departe.
Reflex, am ridicat aparatul fotografic. Pruncul mai mic, absent şi înfrigurat, părea să nu fi observat moartea fulgerată în scurtimea acelor secunde, în vreme ce primul, mut, aştepta o minune. Am trecut strada la ei. „Era pisicul tău?” – l-am întrebat pe cel mare. „Nu, nenea, dar mă cunoştea. Era din vecini, dar se juca cu mine. Venea aici, urca pe gard şi se întindea la obraz când treceam.”
„Mă cunoştea” şi „se juca cu mine” – două propoziţii cât altele o mie. Copilul putea să îmi spună că el cunoştea pisicul şi că el se juca cu animalul, cum ar fi rostit oricare adult pripit. Luciditatea şi sinceritatea lui trecuseră însă în vorbe: el fusese doar un privilegiat. Bucuros de atenţia pe care i-o arătase necuvântătorul, săptămâni de-a rândul pesemne, înţelesese că joaca aceea depindea nu atât de el, cât de încrederea şi bunăvoinţa măruntului ghem cu blană. Care, iată, nu era o jivină oarecare, o jucărie vie, numai bună de luat în seamă la chef şi de uitat apoi, ci un prieten. Nu am fost inspirat cu consolările şi altceva decât o sudalmă aruncată în urma maşinii în care rula un ucigaş senin nu cred că am rostit.
M-am uitat de aproape la amestecul de sânge şi carne întins pe şosea. Era clar: nefericitul animal trecea strada corect, „omeneşte”, exact pe „zebră”, când l-a ajuns roata morţii. Rostogolit şi strivit, fusese purtat şi împrăştiat dincolo de marcajul pietonal, ce păstra în albul său urma aprinsă a ultimului strop de viaţă. Nefiind un om în traversar
