Cu doar câteva zile în urmă, proiectul de lege privind comasarea alegerilor locale şi parlamentare din 2012 a intrat în dezbaterea publică. Sau cel puțin așa ar trebui. O serie de chestiuni punctuale se cer lămurite: chestiunea numărului de parlamentari, cea a sistemului de vot&atribuire și respectiv măsura în care aducerea împreună a contextului local cu cel național este o alegere fericită. Plus gestionarea confuziei cetățeanului care, odată intrat în secţia de votare se vede nevoit să manipuleze vreo șase buletine de vot, unele care presupun liste, altele care presupun persoane (vezi Art. 7, din proiectul de lege).

Dincolo de aceste chestiuni concrete și urgente, mai există, însă, o dimensiune conexă, bifurcată, o problemă a cărei rezolvare trenează: oferta identitară a partidelor politice românești și capacitatea acestora de a administra neîncrederea.

În căutarea identității pierdute

Granița dintre deciziile pe care alegătorul le ia sub influența campaniei electorale și cele solidificate pe tot parcursul intervalului dintre scrutinele ectorale nu este deloc atât de apăsată pe cât pretind/speră oamenii politici. În literatura de specialitate se spune că, în genere, campaniile electorale sunt gândite pentru indeciși. Ei sunt principala țintă. Adevărat, însă nici măcar memoria alegătorului de ultimă sută de metri nu este într-atât de scurtă încât să nu identifice și câteva informații culese de pe perioada unui întreg mandat. Cu toate că au trecut mulți ani (i.e. 67) de când sociologul american Paul Lazarsfeld enunța principiul conform căruia „alegerile sunt decise de evenimentele derulate între scrutine și nu în timpul campaniilor electorale, exclusiv”, acesta rămâne, în continuare, la fel de valid (Paul F. Lazarsfeld, „The Election Is Over”, The Public Opinion Quarterly, 1944). Iată de ce oferta identitară şi capacitatea de a administra neîncred