Cand politicienii sau expertii financiari incep sa foloseasca, cu referire la actuala criza din Europa, termeni care trimit, metaforic, la mecanica solidelor sau termodinamica - precum "rostogolire" sau "stabilizare" - europenii ar trebui sa fie de doua ori mai vigilenti decat de obicei. Evitarea termenilor simpli si clari, in discursul public, nu este niciodata de bun augur.

Cand si-a inceput baletul pe gheata subtire, in 2008, criza era definita ca "financiara" sau "bancara". In timp a devenit o criza a "datoriilor suverane", cu accent pe "suverane", ca sa le intre bine in cap debitorilor ca nu este de joaca cu creditorii. Mai nou, se vorbeste de criza "rostogolirii datoriilor". Oare ce-o intelege alegatorul mediu european, fara studii superioare de economie, despre cum se "rostogoleste" o datorie, mai ales una "suverana"?

Sa luam cazul Italiei, care tine astazi capul de afis. Economia Italiei este a 8-a din lume si a 4-a din Europa. Italia nu are nevoie sa imprumute bani de pe "piete" pentru a plati salarii si pensii, cum facea Grecia inainte de a fi luata sub tutela de Bruxelles si Frankfurt. Economia Italiei este suficient de puternica pentru a-si intretine populatia. Si atunci de unde disperarea Italiei de a continua sa imprumute, in situatia actuala, alte miliarde si miliarde de euro, acceptand pentru asta sa vanda obligatii de stat cu pana la 8% dobanda la 10 ani, o valoare ruinatoare?

Foamea de bani a Italiei (dar si a Frantei, Spaniei etc.) nu se explica printr-un colaps economic general care pune probleme de supravietuire populatiei, cum a fost cazul in 1945, dupa razboi. Italia imprumuta bani pentru a plati datorii mai vechi, plus dobanzile aferente, adica pentru a-si rascumpara obligatiunile de stat la termene fixe emise in urma cu 1, 2, 5 sau 10 ani. "Rostogolirea" datoriilor suverane inseamna contractarea de noi impr