În situaţii de criză care au ca subiect oamenii Bisericii pare că mass-media acţionează cu dublă măsură. Firesc până la un punct, nemilos şi cinic însă în cazurile în care ar trebui să ne dovedim pur şi simplu oameni.
Fără îndoială, aşteptările sunt altele de la un om al Bisericii – ne referim aici în special la Biserica Ortodoxă Română (BOR), care, fiind majoritară, iese de departe în prim-plan. Asta nu înseamnă că nu există nenumărate cazuri asemănătoare celui discutat mai jos înlăuntrul celorlalte culte recunoscute de statul român. Dacă persoana care ajunge în gura presei mai face parte şi din mediul monahal, poziţionările sunt intransigente. Şi, parţial, este explicabil prin prisma antropologiei religiei şi a exigenţelor pe care le are un om obişnuit de la cel care se presupune că a intrat pe calea devoţiunii totale închinate lui Dumnezeu. Se uită însă că această cale este plină de încercări, iar perfecţiunea, sfinţenia, survine rareori şi la o distanţă foarte îndepărtată de momentul intrării în monahism…
Cel ce îmbrăţişează şi se lasă îmbrăţişat de viaţa monahală este precum un alergător de cursă lungă, la un maraton. Numai că acest maraton – în care nu există concurenţă – durează cel puţin până la finalul vieţii pământeşti. Este cazul să recunoaştem din start că puţini dintre noi sunt capabili să participe până şi la alergări mai uşoare, cu atât mai rar la un maraton de 42 de km. Iar maratoniştilor li se întâmplă adesea peripeţii: unii se mai opresc pentru a primi îngrijiri sau ajutor, alţii se-mpiedică şi cad – dintre aceştia o parte au puterea să se ridice singuri, altă parte nu –, unii mai trag câte-o duşcă de lichid în timpul alergatului şi nu toate lichidele cu care se hidratează sunt sănătoase şi permise legal, apoi, în special la primii kilometri, mulţi alergători se mai împiedică unii de alţii – ceea ce este de-a dreptul hilar -, în fine,
