Aromate, gustoase, cu nume sonore şi promiţătoare, hribii, bureţii, mânătărcile, ghebele, zbârciogii, alături de gălbenele şi creasta cocoşului sunt ciuperci comestibile. De partea cealaltă a baricadei se află ciupercile otrăvitoare sau cel puţin periculoase pentru oameni, muscariţa sau buretele şarpelui. Dintre cele un milion şi jumătate de specii, doar a douăzecea parte a fost identificată cu certitudine.
Se spune despre unii culegători de ciuperci, amatori pasionaţi de zbârciogi, că pleacă în căutarea acestora purtând coşuri foarte, foarte mici. Nu de alta, dar speră că ciuperca să nu le ghicească intenţiile. Aceeaşi ciupercă şi-a cucerit o tristă celebritate. Împreună cu o garnitură de varză dulce a fost inclusă în meniul ultimei cine a pasagerilor de pe Titanic.
Uimitor de adaptabile, ciupercile de tot felul au reuşit să supravieţuiască până şi în ruinele centralei atomice de la Cernobîl. Secretul, o producţie mărită de melatonină care le apără de efectul radiaţiilor ionizante. Printre calităţile lor nutritive, posibilitatea de a înlocui sursele alternative de proteine din alimentaţie, carne, ouă, lactate.
Fără să exagerăm, desigur. Compozitorul american John Cage a încercat, din motive economice, să se hrănească doar cu ciuperci. Cheltuielile casnice au scăzut astfel spectaculos, dar după doar câteva zile de asemenea dietă Cage a fost internat în spital cu diagnosticul de malnutriţie.
Un alt mare micofil, adică iubitor de ciuperci, a fost poetul japonez Matsuo Kinsaku, devenit
Matsuo Chuemon Munatusa şi ajuns celebru ca Matsuo Basho. El scria despre dimineţile în care ieşea la cules, cu „ceaţa care atârna ca rufele puse la uscat pe marginea drumurilor”.
Despre toate astea ne vorbeşte o sinceră iubitoare a subiectului, Eugenia Bone, care se ocupă aproape exclusiv de ciupercile comestibile şi utilizarea lor, din cel
