Croaţia va deveni membru al UE în 2013. Într-o bună zi, chiar şi Serbia s-ar integra în comunitatea europeană. Totuşi, Uniunea are nevoie de o pauză de respiro în această criză profundă, nu de grija unor noi candidaţi. Culmea e că în Tratatele europene este prevăzută un fel de frână de urgenţă, un mecanism menit să intervină în caz de necesitate. Bineînţeles că în limba diplomatică ea nu este denumită ca atare, că nu ar da bine. Asta e vestea bună. Cea proastă este că nimeni nu trage frâna. Şi atunci ne întrebam la ce bun să avem un asemenea mecanism dacă nimeni nu-şi asumă răspunderea utilizării lui?!
Uniunea Europeană planifică deja noul val de extindere. Croaţia va adera în 2013, Macedonia şi Muntenegru ar urma curând, cândva ar ajunge şi Serbia în postura de stat candidat. Şi asa vrea Bruxelles-ul să ajungă în Balcanii de Vest – o regiune caracterizată de sărăcie, corupţie şi instabilitate de toate felurile. În mijlocul unei crize de încredere – chiar al unei crize existenţiale – cineva trebuie să spună însă că e prea devreme.
Aici intervine pagina a 13-a din declaraţia Consiliului European de la Copenhaga din 1993, un document scris cu litere mici şi într-un ton rezervat. Acest pasaj îi obligă pe liderii europeni să se întrebe dacă extinderea UE poate fi suportată fără efecte asupra construcţiei europene existente. Dacă răspunsul e NU, atunci trebuie respinse de la aderare chiar şi statele care au deja fixată o dată concretă. La ce bună apartenenţa la un club care se clatină din interior?! Da, mesajul ar fi extrem de demotivant, dar cineva trebuie să îşi asume acest pas.
Şi aşa a fost precipitată aderarea Ciprului, a României şi a Bulgariei în dorinţa de a reduce clivajul dintre Vest şi Est în Europa. Dar a ignora problemele ţărilor respective, precum şi capacitatea UE de a face faţă noilor membri nu face nimănui un favor.
Guvernul
