Câteodată, lucrurile sunt aranjate, de undeva, într-un fel anume. Acum câteva zile, citisem pe internet o ştire cum că nu ştiu ce scriitor primise formularele pentru sinucidere asistată şi mă tot obseda informaţia. Chiar şi scriitorii au început să o ia pe panta aceasta a unei lumi nebune, nebune…?! Dar, iată, premiera de miercuri, 16 octombrie a.c., de la „Metropolis“, m-a făcut să � Publicitate �ntâlnesc un alt fel de scriitor, Jean Cocteau, şi piesa „Vocea umană“. Deşi scrisă în 1930, subiectul nu are vârstă. Este povestea unei iubiri care ia sfârşit după cinci ani de fericire. Povestea unei femei care trăieşte cu o speranţă, un ultim telefon pe care îl aşteaptă de la iubitul plecat după o milionară şi care, din laşitate, îşi ia rămas bun în acest mod: un simplu telefon. Piesa-monolog îi dă posibilitatea actriţei Oana Pellea să facă dovada întregului său talent. Atunci când a declarat că „mă simt ca un artist instrumentist. O partitură ce îmi oferă ocazia de a sonda limitele şi posibilităţile instrumentului artistic Oana Pellea“, cred că a descris exact ceea ce, spectator fiind, ţi se relevă. Sensibilitate, durere, puterea de a minţi când eşti „la pământ“, iubire… Sentimente pe care doar o femeie le poate trăi. Iar Oana Pellea este o femeie-actriţă. Ar trebui să mai amintim, fără îndoială, că regia este semnată de Sanda Manu, profesoara Oanei Pellea în urmă cu 26 de ani. Ce spune Sanda Manu despre fosta sa elevă? „Mă reîntâlnesc cu actriţa clovn, actriţa furtună (…) excentrică, într-un cuvânt – cu actriţa celebră“. Noi, cei din sală, ne-am întâlnit cu ele, iar celebritatea mai avea un reprezentant, de data aceasta spectator: Radu Beligan.

Câteodată, lucrurile sunt aranjate, de undeva, într-un fel anume. Acum câteva zile, citisem pe internet o ştire cum că nu ştiu ce scriitor primise formularele pentru sinucidere asistată şi mă tot obs