Am citit cu interes punctul de vedere al domnului Marius Vasileanu, care în articolul “Biserica la breaking news? Despre stareța care a născut doi gemeni“ făcea o paralelă – după mine surprinzătoare – între vocația monahală și alergarea unui maraton.

După cum e lesne de bănuit, acest articol analiza modul în care presa a tratat cazul acestei nefericite starețe, dar și problemele din interiorul Bisericii Ortodoxe Române.

Sunt de acord, în principiu, cu concluzia de etapă a dlui Vasileanu: “disfuncţiile şi hei-rupismul din interiorul BOR dau apă la moară hei-rupismului şi lipsei de profesionişti din mass-media românească. Ignoranţa din Biserică şi lichelismul din presă – aceştia sunt cei doi gemeni de care ar trebui să ne ruşinăm“.

Sunt însă în textul dlui Marius Vasileanu cîteva lucruri față de care am – ca jurnalist și, întîmplător, alergător de maraton – un punct de vedere diferit.

Spune dl Vasileanu că “cel ce îmbrăţişează şi se lasă îmbrăţişat de viaţa monahală este precum un alergător de cursă lungă, la un maraton“, cursa monahului fiind, totuși, una pe viață. Apoi, deși apreciază că este un efort deosebit, nu pentru toată lumea, la maraton se întîmplă totuși și “peripeții“: alergătorii se mai împiedică, se mai odihnesc, uneori iau o “dușcă de lichid“ interzis, ba chiar abandonează. Și totuși nimeni nu îi blamează pentru asta, ba chiar sunt priviți ca niște eroi, este concluzia sa.

Monahia, ar fi la rîndul său, “precum un maraton care durează o viață“ dar ale cărei reguli subtile sunt cunoscute doar de cei familiari cu acest fenomen, specialiștilor și monahilor înșiși. “De ce atunci o privire atât de aspră şi lipsită de orice înţelegere pentru cei care-şi asumă un maraton de ordin spiritual?“, “Atunci de ce această isterie mediatică cu privire la stareţa care a născut?“, se întreabă dl. Vasileanu.

Deși aparent logică, comparația