N-o să vă ascund: sînt singura din familia mea care a zburat peste Ocean. M-au sunat mama și mătușa în seara de dinaintea plecării să-mi spună drum bun și m-au rugat, neliniștite, să dau neapărat un semn cînd ajung. Îndepărtatul New York, la care am visat mult timp cu ochii deschiși, și pe care îl știam din atîtea cărți și filme, mă aștepta. La aeroport, cu pașaportul în mînă, fericită că am trecut și de ultimul control și că l-am convins pe domnul de la ghișeu că sînt o scriitoare din România, invitată la Festivalul New Literature from Europe pentru romanul meu Omoară-mă! (Kill-me!, scria în invitația oficială), am tras adînc aer în piept. Apoi am stat cuminte și am așteptat la coada de la ieșirea din terminal să-mi vină rîndul și m-am urcat într-un taxi galben...

Frivolități turistice

Primul lucru cu care trebuie să te obișnuiești la New York e perspectiva. Exersezi mișcarea capului, îl lași mult pe spate, cît îți permit oasele gîtului, iar ochii ți-i setezi să privească doar în sus. Înainte de mirosuri, texturi, scările de incendiu de pe clădiri, cred că am perceput zgomotul. Nu s-au inventat termopane care să-l țină la distanță. E în toți și în toate. Oriunde te-ai ascunde, el vine după tine. M-am lecuit cu ocazia asta și de lamentațiile de genul: Bucureștiul e un oraș aglomerat, imposibil, isteric etc.

Dacă ar fi să-l descriu aș zice că e un amestec de forfotă, de claxoane și de sirene, motoare, boxe, ventilatoare, generatoare de curent, care te fac să fii mereu în gardă. Fără șă-ți dai prea bine seama, te-ai și transformat într-o cutie de rezonanță. O dată ce ai primit botezul orașului, călătoria poate să înceapă.

Lucrurile se întîmplă mereu la New York pe repede înainte. Imaginile și pașii se accelerează. Uiți ce ai făcut cu o zi înainte, cînd a fost luni, unde au dispărut restul zilelor și de ce te-ai trezit abia sîmbătă. Străzile