Acum mai bine de douăzeci de ani, student fiind, umblam prin oraş cu unul dintre colegii mei de facultate, o minte remarcabilă. Discutând noi despre viciile comunismului, am ajuns la o concluzie. Egalitarismul este unul dintre cele mai grave dintre aceste vicii. Aplatizarea veniturilor şi proprietăţii, propusă de comunişti, duce la lipsa competiţiei. Iar lipsa competiţiei duce la sărăcie generalizată.
Până acum, nimic nou. Însă o speculaţie a colegului meu m-a pus pe gânduri. "Îţi imaginezi - m-a întrebat el - ce fel de societate ar fi aceea cu adevărat opusă comunismului?". Într-adevăr - i-am răspuns cu o altă întrebare - ce principiu ar trebui să adoptăm pentru a ne situa la antipodul redistribuţiei predicate de comunişti? "Simplu!" - mi-a spus el. "Celui care are, i se va mai da! Iar de la cel care nu are, se va mai lua!".
Am râs amândoi, ca după o glumă bună. Şi totuşi, expresia prietenului meu m-a urmărit de atunci. Dacă, pe undeva, avea dreptate?
Un sistem de taxe are o raţiune de a fi. O utilitate, dacă doriţi. Care este utilitatea principală a unui sistem de taxe într-o societate liberă?
"Asigurarea funcţionării Statului!" - vor spune mulţi. Da, desigur, dar asta nu explică ceva. Statul poate să îşi asigure şi altfel decât prin impozitare resursele necesare funcţionării, cel puţin la nivel minimal. Statul este principalul proprietar de terenuri, clădiri, acţiuni etc. Toate acestea pot aduce bani, dacă sunt gos-podărite cu atenţie. Este straniu că principalul proprietar are o nevoie atât de insaţiabilă de resurse.
Însă altceva ar trebui să ne atragă atenţia acum. Structura sistemului de taxe. Acestea nu sunt distribuite independent de raţiuni macro-economice. Şi nici nu sunt impuse conform unor criterii amorale ale utilităţii publice. Statele moderne, democratice, nu practică taxarea confiscatorie, dis-creţionară. Ele pretind că e
