Sculptorul Peter Jacobi, cel care a câştigat şi apoi construit Memorialul Victimelor Holocaustului din România în Bucureşti, a propus şi Băniei, după revoluţie, un proiect sculptural, „Coloana Latinităţii“, dar oficialităţile locale nu au agreat ideea, proiectul fiind realizat ulterior în Germania
- Originar din România (născut la Ploieşti în 1935), după absolvirea Institutului de Arte Plastice Bucureşti, în 1961, aţi fost repartizat la Craiova, iar anii petrecuţi în Bănie (şapte ani) au fost, după cum aţi mărturisit, cei mai efervescenţi din viaţa dumneavoastră. Aveţi un jurnal din acei ani?
- Nu am un jurnal. De fapt, am trăit, ca şi alţii, o viaţă de tânăr artist care îşi caută drumul în artă şi în găsirea unei „Weltanschauung“ („privire spre lume“ - n.r.), un concept despre viaţa personală şi, mai ales, în găsirea unui drum personal în artă.
Dosarul meu de la Secu’ cuprinde şi întâlnirile mele amoroase
- Pictorul Nicolae Alexi, fost preşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România, a afirmat (într-o carte de interviuri) că pentru tinerii artişti plastici din Bănie apariţia dumneavoastră în Craiova (înainte de 1970), proaspăt absolvent de facultate, „a dărâmat nişte bariere de natura mentalităţilor şi academismelor de sorginte sovietică“. Cum aţi „dărâmat“, în acei ani de comunism, barierele sovietice, domnule Jacobi?
- Cât s-a putut (şi s-a putut) am evitat să vorbesc despre realismul socialist. Am făcut şi eu un portret al unui fruntaş în producţie de la Fabrica de Locomotive diesel Electroputere. De altfel, un om foarte de treabă, cu care am rămas un timp în contact prietenos. Dar ce făceam în atelier era destul de experimental, iar la Academie (Institutul de Arte Plastice - n.r.) am făcut un studiu „sărac“. Sculptorul Boris Caragea, profesorul meu, nu ne-a vorbit de acest subiect niciodată. Nici măcar de Picasso
